Veacul nostru nu este bogat în înțelepciune. Din toate veacurile ce au trecut, acesta este, pare-se, cel mai sărac în înțelepciune. Nu numai că nu trăiește cu înțelepciune, ci nici nu știe ce este înțelepciunea. A uitat. Generațiile trecute știau ce e înțelepciunea, știau și când au greșit față de înțelepciune și când s-au depărtat de înțelepciune. Și erau în stare să se rușineze.

În generația noastră, mulți, prea mulți, nu mai știu nici ce e înțelepciunea, nici cât s-au depărtat de călăuza înțelepciunii. Din această pricină nu se mai vede roșeața rușinii pe chipul păcătosului. Din această pricină, încet, încet, ei se îngrămădesc spre pieire, iar bibliotecile lor se prăvălesc asupră-le ca o piatră de mormânt.

(Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, București, 2009, p. 80)