Icoana Maicii Domnului de la Neamţ este o icoană procesională, dar şi o icoană protectoare ce a întreţinut, prin multele fapte minunate săvârşite de-a lungul secolelor, evlavia credincioşilor şi a monahilor.

 „Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Mănăstirea Neamţ este cea mai veche icoană a noastră, datând din anul 665 şi fiind pictată în Lida, patria Sfântului Gheorghe. Această sfântă icoană a fost dăruită voievodului Alexandru cel Bun de împăratul Bizanţului, Ioan al VIII-lea Paleologul, în anul 1429“, spune stareţul Mănăstirii Neamţ, arhim. Benedict Sauciuc.

Pictura icoanei aflată în Biserica „Înălţarea Domnului“ din incinta mănăstirii este protejată cu o îmbrăcăminte metalică, ornamentată cu pietre preţioase, între anii 1844-1845, în timpul stareţului Neonil.

Maica Domnului „Lidianca“

Tradiţia şi unele însemnări vechi atestă că icoana de la Mănăstirea Neamţ este o copie a icoanei despre care se spune că a fost pictată prin minune pe un stâlp al bisericii din Lida (oraş din Israel), reprezentând chipul Maicii Domnului. Această biserică a fost ridicată în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe vremea când Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan propovăduiau în acele locuri. Cei doi apostoli au rugat-o pe Preasfânta Fecioară să binecuvânteze biserica nou ridicată şi să o sfinţească prin venirea sa. Maica Domnului i-a trimis înainte, cu binecuvântare, iar ei, mergând, au aflat pe un stâlp ce întărea clădirea bisericii chipul Fecioarei, făcut nu de mână, ci de Dumnezeu. A mers şi Preasfânta Maică acolo şi, văzându-şi chipul său şi mulţimea de popor ce crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul şi a dat acelei icoane darul şi puterea facerii de minuni.

Peste câteva secole, în anul 665, înainte de a fi hirotonit patriarh, Sfântul Gherman al Constantinopolului s-a închinat la Sfântul Mormânt, prilej cu care a văzut şi icoana Maicii Domnului din Lida. A pus meşteri aleşi să picteze o icoană exact după cea originală, iar pe verso chipul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, originar din Lida. De aici a primit această icoană - dăruită, secole mai târziu, de împăratul Bizanţului lui Alexandru cel Bun, spre a o proteja de persecuţiile împotriva icoanelor - denumirea de „Maica Domnului Lidianca“.

O minune trăită de stareţul Neonil

Arhimandritul Neonil Buzilă este considerat cel mai renumit stareţ al Mănăstirii Neamţ din secolul al XIX-lea. În anul 1821, pe când era monah în această mănăstire şi când multe biserici şi odoare erau jefuite şi distruse, el a fost printre cei rânduiţi de stareţul de atunci al Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Ilarie, să ascundă în pădure icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. După aproape doi ani, arhimandritul Neonil a fost trimis să aducă din nou icoana Maicii Domnului în mănăstire, întâmplare consemnată, la 1859, în scrierile unui monah al Mănăstirii Neamţ.

„Hotărându-se din toate părţile cum că năvălesc turcii întru această ţară asupra volintirilor (ostaşi înrolaţi în armata lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei - n.r.), în vremea stăreţiei părintelui Ilarie, atunci îndată a şi pus stareţul pe nişte părinţi cinstiţi de au ascuns în pădure sfânta icoană cea făcătoare de minuni. Iar Maica Domnului s-a arătat în vis unui cuvios bătrân şi i-a zis: «Voi mă ascundeţi, dar eu tot nu vă voi părăsi». Şi cu adevărat se cunoaşte că mare minune a fost, căci aici, pe aproape de această mănăstire, s-au isprăvit toată tulburarea turcilor cu volintirii, întrucât s-a ars şi Mănăstirea Secu şi altele întru acea cumplită vreme. Şi veneau turcii uneori cu grămada şi cu punere ca să prade şi Mănăstirea Neamţului. Însă cum ajungeau aproape, îndată li se prefăcea mânia lor în blândeţe. De care lucru şi ei singuri se mirau, nepricepându-se ce este aceasta.

Şi aşa a petrecut sfânta icoană, ascunsă în pământ din anul 1821, iunie, în 3 zile, până s-a liniştit toată tulburarea, în anul 1822, octombrie în 28. Atunci a trimis stareţul noaptea iarăşi pe acei părinţi care au ascuns-o, de au scos-o şi au adus-o până în marginea pădurii din sus de mănăstire. (...) Şi în vremea când s-a început dumnezeiasca liturghie, îndată s-a înnegrit şi s-a schimbat, întunecându-se cu totul faţa sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, întrucât nicidecum nu se cunoştea. Şi foarte s-au îngrozit, înfricoşându-se părinţii acei ce au ascuns-o şi au rămas ca nişte morţi de spaimă. Şi plângeau şi se tânguiau, socotind că poate acolo în pământ, unde a fost ascunsă, s-a vătămat şi s-a stricat şi nu se pricepeau ce să facă. Apoi, după săvârşirea dumnezeieştii liturghii, a ieşit părintele stareţ cu tot soborul, cu psalmi şi cu laudă şi cu tămâieri, spre întâmpinarea sfintei icoane. Cum s-a ivit soborul venind, o, minune! atunci îndată a început faţa Maicii Domnului a se lumina, mai întai la obraz, în partea din dreapta, apoi şi toată faţa i s-a rumenit, făcându-se mai luminoasă decât era mai înainte, întrucât strălucea cu nespusă lumină, ca şi cum ar fi fost vie, arătând prin aceasta milostivirea sa cea de maică către noi cei păcătoşi.

Ajungând tot soborul unde sta sfânta icoană, cu mare cucernicie i s-au închinat şi însuşi părintele stareţ cu mare evlavie a citit acolo acatist de mulţumire cu lacrimi. Apoi, luând-o, a adus-o cu mare cinste în mănăstire şi a aşezat-o la locul său, unde se află până în ziua de astăzi, revărsând din destul darul minunilor la toţi aceia ce aleargă şi i se roagă cu credinţă. Pe acestea toate le-am scris eu, mult păcătosul, în Sfânta Mănăstire Neamţul, în anul 1859. Andronic duhovnic“

Icoana Maicii Domnului cu trei mâini

În Biserica „Sfântul Gheorghe“ din incinta Mănăstirii Neamţ se mai află o icoană foarte veche, mai puţin cunoscută, dar cu o istorie la fel de fascinantă. Numită „icoana cu trei mâini“ (Trihirusa), această veche icoană, adusă în ţară de cuviosul Paisie de la Neamţ, stareţ al Mănăstirii între anii 1779 -1794, se foloseşte în procesiuni, iar în timp de secetă se spune că este aducătoare de ploaie şi făcătoare de minuni.

Icoana Maicii Domnului cu trei mâini este o copie după icoana de la Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, Grecia. Zugrăvirea celei de-a treia mâini este legată de o minune petrecută în viaţa Sfântului Ioan Damaschinul, care a trăit în secolul al VIII-lea. Pedepsit de împăratul Leon Isaurul al Bizanţului prin tăierea mâinii, deoarece era cunoscut ca un apărător al sfintelor icoane, Sfântul Ioan Damaschinul a luat mâna sa tăiată şi a mers în faţa acestei icoane, rugându-se să se vindece. Pentru că Maica Domnului i-a ascultat rugăciunea şi l-a vindecat, drept mulţumire şi recunoştinţă, Sfântul Ioan a adăugat, în partea de jos a icoanei Maicii Domnului, o mână de argint.