Slujba de înmormântare a monahului este nu numai tânguirea pentru cel care s-a strămutat la cele veşnice, ci şi un fel de fericire a celor care s-au nevoit şi au semănat în austru, cu lacrimi de nevoinţă, virtuţile însoţite de rugăciune şi de suspinuri ale pocăinţei şi ale dorului după Dumnezeu.

Nu aş vrea să mă ocup de CV-ul monahiei Filofteia Grunzişor, despre care a scris părintele Siluan de la Mănăstirea Pângăraţi, în lucrarea „Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist“, ci aş vrea să surprind în cuvântul meu câteva dintre virtuţile ei sufleteşti care mi-au atras atenţia în cei 32 de ani de când o cunosc.

Maica Filofteia a fost un om pe măsura vrerii lui Dumnezeu, care timp de 88 ani şi-a purtat cu demnitate şi caracter jugul lepădării de sine.

Virtuţile care i-au adumbrit viaţa au fost:

- Statornicia în viaţa monahală; a fost o icoană a statorniciei.

- Smerenia. Smerenia i-a fost ca o pecete a personalităţii sale şi expresia trăirii ei în Hristos.

- Bunătatea şi blândeţea, care izvorau dintr-o autentică trăire duhovnicească, ca rezultat al permanentei relaţii, prin rugăciune, cu Dumnezeu.

Da, sfinţenia vieţii şi-a cultivat-o în rugăciune, în ascultare şi supunere, în pocăinţă, în neosândirea confraţilor şi într-o dragoste de Dumnezeu interiorizată până la apogeu. A fost o călugăriţă demnă, verticală şi morală, împăciuitoare, plină de bunătate şi neispitită de orgolii deşarte.

Se cunoştea că a fost crescută la şcoala duhovnicească a părinţilor Vichentie Mălău, Antim Găină, Iftimie Tănase, mari duhovnici ai Mănăstirii Agapia. Şi de ce nu, din câte îmi povestea, adesea zăbovea şi pe sub epitrahilul părintelui Paisie şi al părintelui Cleopa.

Omenia şi cuminţenia sa duhovnicească au fost unice în felul lor. Au fost unice pentru că au fost dobândite de la nişte maici unice în felul lor: maica Veronica Constantinescu, maica Fevronia Lupu, stareţa, şi, de ce nu, de la maica stareţă Teofana, pe care o iubea ca pe o sărbătoare pascală.

Din viaţa ei n-am aflat nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În ea se actualiza delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor. În această sensibilitate a ei se simţea puterea lui Dumnezeu. Era eliberată de egoism, de gânduri şi interese meschine.

Monahia Filofteia a ales viaţa monahală nu doar ca să poarte nume şi haină de monah. În ea s-a dus o luptă continuă, atât pentru sfinţirea vieţii, cât şi pentru cucerirea împărăţiei lui Dumnezeu. De altfel, viaţa monahului în această lume este o permanentă preocupare pentru desăvârşire.

Cuvântul monah nu a fost pentru ea o simplă noţiune, care diferenţiază o persoană de restul lumii, ci a fost un nume, care a obligat-o la un comportament similar Sfinţilor Părinţi.

Înţelegea vocaţia sa ca pe o chemare la a trăi în Hristos. De altfel, toate le putea doar în Hristos, Căruia i-a oferit întreaga ei viaţă.

Exemplele oamenilor sfinţi şi ale sfinţilor deopotrivă i-au însoţit drumul său vocaţional până la strămutarea ei la cele veşnice.

Tăifăsuia adesea cu sfinţii prin acatistele lor şi se întâlnea zilnic cu ei liturgic. Deşi nu era teolog, vorbea despre sfinţii şi oamenii sfinţi de altădată cu o intimitate plină de sfială, ca despre nişte prieteni ai săi apropiaţi.

În viaţă, maica Filofteia s-a bucurat şi de Taboruri, dar şi de Golgote. Le-a urcat pe amândouă deopotrivă, cu seninătatea omului cu viaţă sfântă. Doar Decretul 410 din 1959 i-a măcinat sufletul. Copilul de altădată, crescut la şcoala duhovnicească de la Mănăstirea Agapia, în atari condiţii, a trebuit să lase mănăstirea şi să se retragă pentru o vreme, împreună cu sora ei, călugăriţă la Mănăstirea Agafton, la casa părintească de la Oneaga, iar mai apoi să se angajeze în Iaşi, la Penicilina. Aici s-a întâlnit cu multe alte măicuţe din Agapia, scoase cu Decretul, printre care maicile Emilia Irimescu, Monica Boaru, Alexandra Olaru.

Însă încercările şi ispitele de tot felul nu au scos-o din ritmul şi cadenţa vieţii monahale, ci au întărit-o. Şi la Iaşi, maica Filofteia şi-a împărţit timpul între slujbele bisericii, cu precădere la Catedrala mitropolitană, obligaţiile de serviciu şi pravila de la chilia în care locuia.

Zilnic se ruga lui Dumnezeu, zicând. „Doamne, cum ştii, cum nu ştii, du-mă la mănăstire“. Şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Pentru ea, în lupta cu greutăţile mănăstirea a fost şcoala cea mai importantă şi completă pe care a absolvit-o.

S-a întors ca ghid, nu la Agapia, cum îşi dorea, ci la Mănăstirea Vorona. Aici, sub îndrumarea directă a maicii stareţe Teofana, şi-a îndeplint cu conştiinciozitate şi sfinţenie îndatoririle faţă de biserică, în demnitatea ei de mare eclesiarh şi de protopsalt, şi faţă de istoria acestei mănăstiri, în calitatea ei de ghid. În plus, din primăvară şi până toamna târziu se îngrijea ca incinta mănăstirii să arate ca un paradis, cu flori şi iarbă verde.

Părea o monahie din vremurile patericale, rătăcită în vremurile noastre pentru a ne da mărturie despre adevărata viaţă în Hristos. A fost o devotată prin excelenţă a chemării sfinte a cinului monahal. Sfătuia cu tact şi delicateţe. Convingea prin exemplele sfinţilor, pe care i-a iubit atât de mult şi a căror viaţă a urmat-o.

Smerită şi plină de râvnă, înţeleaptă şi harnică în cele duhovniceşti, maica Filofteia a fost un dar duhovnicesc pentru viaţa monahală, iar pentru cele din stepena sa rămâne un exemplu viu, o pildă nemuritoare de fidelitate faţă de Dumnezeu şi faţă de voturile monahale pe care le-a depus şi un model permanent de trăire virtuoasă.

S-a identificat cu călugăria până în ultima clipă a vieţii sale. Din păcate, nu ne putem alege momentul de ieşire din această lume, putem doar să sperăm că nu îl vom trăi prea curând.

Existenţa i-a fost cât se poate de discretă, la fel ca şi plecarea din această viaţă, despre care a făcut vorbire ea însăşi. I-a cerut ucenicei să o lase singură, ca să vină îngerul la ea. Probabil că în prealabil avusese vreo discuţie cu îngerul. Numai sfinţii îşi cunosc timpul ieşirii lor din această lume. A murit împăcată cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, la privegherea Bunei Vestiri. Hristos cobora în pântecele Fecioarei, iar sufletul ei părăsea trupul şi se ridica la Dumnezeu.

Suntem convinşi că astăzi maica Filofteia a primit un loc printre sfinţi. Spun aceasta, îndreptăţit fiind de spusele lui Dumnezeu prin gura profetului Isaia, care zice: „Le voi da în casa Mea şi înlăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume nepieritor“ (Isaia 56, 5).

(Cuvântul PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, rostit la înmormântarea monahiei Filofteia Grunzişor de la Mănăstirea Vorona)

Doi ierarhi la înmormântarea monahiei Filofteia Grunzişor

Monahia Filofteia Grunzişor, fostă vieţuitoare a Mănăstirii Vorona (foto) din judeţul Botoşani, a fost condusă ieri pe ultimul drum. Slujba înmormântării pentru monahi a fost oficiată de Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar Patriarhal, şi de PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, alături de un sobor de preoţi de la mănăstirile şi parohiile din apropierea aşezării monahale. Din soborul de preoţi a făcut parte şi arhim. Ioan Harpa, exarhul zonei Botoşani. Înmormântarea vrednicei de pomenire Filofteia Grunzişor a fost precedată de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, săvârşită de PS Calinic Botoşăneanul în Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ a Mănăstirii Vorona. Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor a adresat la finalul slujbei de înmormântare un cuvânt de învăţătură în care a evocat virtuţile monahiei Filofteia Grunzişor, iar PS Varlaam Ploieşteanul a transmis mesajul de condoleanţe al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. „PS Varlaam Ploieşteanul a mărturisit că şi-a început ucenicia Preasfinţiei Sale la Mănăstirea Vorona, sub îndrumarea maicii stareţe Teofana Scântei, iar de la monahia Filofteia Grunzişor a deprins tipicul şi cântarea bisericească“, a relatat pr. Cristian Ştefan de la parohia Vorona - Centru, Protopopiatul Botoşani. Monahia Filofteia Grunzişor a fost înmormântată în cimitirul aşezării monahale. (Constantin Ciofu)