„Ești minunată”, „a fost o minune”, „minunea s-a întâmplat” – acestea sunt formulări pe care le întâlnim la orice pas. Folosim de foarte multe ori cuvântul „minune”, parcă desacralizându-l și oferindu-l umanului, mai mult decât este. Dar, până la urmă, ce numim „minune”? Pentru că toți suntem căutătorii unei minuni în viața noastră… Și așteptăm fapte mari, îngeri de lumină, semne marcante de la Dumnezeu, descoperiri profetice, vindecări miraculoase și câștiguri nemuncite, ignorând o dimineață simplă, în care ne bucurăm de darurile lui Dumnezeu.

Conștientizăm minunea din viața noastră, doar atunci când trecem prin situații limită. Spunem „da, am scăpat ca prin minune” și ne minunăm de minunea noastră…

Sub ochii noștri curge minunea. Cel puțin în zilele acestea la Iași, în capitala Moldovei, am trăit în spațiul minunii… Sună un pic cam prea teologic, nu? Poate că da, poate că nu… Pentru că faptele minunate, minunile din viața celorlalți par așa, povești de seară, un pic învelite în aura personală. Însă, când simți pe propria piele că o nenorocire se putea întâmpla și totuși, cumva, a fost evitată, te cam strânge în spate și ai vrea să pronunți cuvântul cu „M”… Apoi, înveți să apreciezi fiecare clipă care urmează încercării, ca fiind cea mai prețioasă.

Scriu cu maximă responsabilitate aceste rânduri smerite… Am așteptat ca pe o a doua noapte de Înviere privegherea Sfintei Cuvioase Parascheva. Rugăciune și liniște a fost. Spre ivirea zorilor, pe 14 octombrie de acum, am mai trecut o dată pe lângă rîndul rugătorilor din frig și ploaie – eu, cu gândul la patul călduros, iar ei cu gândul la întâlnirea cu Sfânta Moldovei. În cale, am întâlnit o prietenă ce tocmai ieșise și ea de la priveghere. Și ea mergea spre casă, însă cu mașina. M-a invitat  la un drum împreună, pentru că locuim în cartiere vecine. Era proaspăt întoarsă de la Roma, cu multe în suflet și multe de povestit. Timpul se scurgea fără să-l simțim și ne apropiam de casă, atunci când ne-am dat seama că o roată a mașinii ei ne-a depășit, a traversat celălat sens, a sărit peste un gard de boscheți și și-a pierdut urma în noapte. Mașina în care eram a scrâșnit în asfalt, s-a opintit și aproape că s-a răsucit… În sfârșit, ne-am oprit întregi.

Am coborât albi la față, tremurând din toate încheieturile și am realizat minunea – tocmai coborâsem de pe un pod suspendat la cel puțin zece metri înălțime, cu balustrade din anii 70, destul de șubrede! Cum să nu fie minune a Sfintei Cuvioase Parascheva, când roata ne putea părăsi în plin pod și noi am fi ajuns să încercăm tăria balustradei? Să fie noroc, să fie pură întâmplare? Fiecare își poate da cu părerea, însă eu știu că am trăit o minune… una dintre multele minuni din viața mea!

Recunoaștem minunea – deși unii îi vor spune, poate, „noroc chior”. Minunea au simțit-o, alături de noi, și două doamne, care în plină noapte își cărau imensele plasele cu tufănele și busuioc. Când ne-au văzut că ieșim întregi din mașină, au exclamat: „Mamă, numai Sfânta v-a scăpat de  moarte! Să mergeți să mulțumiți!”.