Preoţia este taina prezenţei în Biserică a Mântuitorului Hristos până la sfârşitul veacurilor. El a spus înaintea Înălţării Sale la ceruri: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Această prezenţă prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii nu este una declarativă sau semnică. Ea este prezenţă vie, lucrătoare prin Sfintele Taine, a Capului Bisericii, nedespărţit de Trupul Său Biserica până la sfârşitul veacului. Sfântul Ioan Hrisostom o spune cutremurător: „Aşa cum dacă tai capul de trup, moare şi trupul, şi moare şi capul împreună cu el, aşa Biserica moare fără Hristos şi Hristos moare fără Biserică”. În aceste cuvinte, aflăm cu înfiorare toată vocaţia Bisericii şi sensul vieţii universului întreg. Mântuitorul se extinde duhovniceşte în oamenii care-L iubesc, devenind ei înşişi părticele de Hristos, hrănindu-se cu El şi devenind dumnezei după har. Adâncul de taină al acestei deveniri euharistice se de necuprins cu mintea, însă evident simţirii şi vieţii spirituale.

Preoţia este semnul iubirii lui Hristos pentru lume. El alege dintre oameni persoane cărora El le-a dăruit vocaţie preoţească mai înainte de naşterea lor, ce se uneşte în chip de negrăit cu libertatea omenească, unind cerul cu pământul. Apoi, după pregătire amănunţită, Duhul Sfânt plineşte prin Taina Hirotoniei această pregătire, prin succesiune apostolică neîntreruptă, sfinţind şi afierosind viaţa celui care primeşte revărsarea de har: „Duhul Sfânt care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte, prohiriseşte pe (N) în preot”.

Preoţia în Biserică este sublimă şi înfricoşată. Este examen continuu plin de acrivie pentru intrare în Împărăţie şi pregustare mistică a bucuriei celei de dincolo de veac. Este cutremur de lumină în Liturghie şi suspin de pocăinţă în Spovedanie. Este neputinţă conştientizată şi putere de sus venind în smerenie. Preoţia pătrunde până la ceruri, aducând pe oameni în faţa lui Dumnezeu şi coboară în lume pentru a-L dărui pe Dumnezeu lumii. Este Cuvânt străfugerat de Duh, har sălăşluit în nevredinicie, Liturghie a vieţii, durere pătrunsă de nemurire, moarte înghiţită de viaţă, ardere de tot şi punere înainte, zidire a templului interior şi Tabor ceresc pentru cine îşi curăţeşte privirea. E o necontenită crucificare înterioară, în conştiinţa propriei nevrednicii şi înviere tainică în faţa Potirului vieţii.

Într-o zi, la o oră de seminar la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, am remarcat că studentul desemnat pentru a prezenta lucrarea lipsea. Când eşti chemat la o nuntă, ori mergi, mănânci, bei, te bucuri, bagi mâna adânc în buzunar şi asta e, ori nu te duci, stai acasă, îngroşi obrazul şi chimirul. Dar dacă nu te duci la propria nuntă, e o problemă. Nunta nici nu mai are loc. Tot aşa, dacă moare cineva şi te duci, te rogi pentru el, aprinzi lumânări, mergi în cortegiul funerar, stai la praznic etc., ori stai acasă şi zici doar: „Dumnezeu să-l ierte”. Însă dacă nu te duci la propria ta înmormântare e o problemă...

La o oră de seminar dacă lipseşti, te-ai ales cu un absent. Însă dacă nu vii chiar la ora în care tu trebuie să prezinţi, profesorul trebuie să improvizeze, să susţină el ora şi eventual să ia nota.

Vădit supărat, am privit spre gloata de studenţi şi am zis: Scoateţi o foaie de hârtie! Studenţii s-au conformat înfriguraţi, cu amintiri neplăcute din seminar ori liceu, dezvăţaţi de provocarea permanentă a extemporalului, obişnuiţi cu relaxarea totală în semenstru şi cu îngrăşatul porcului în ajun de examen. Le-am dictat întrebarea: care este semnificaţia teologică a troparului îmbrăcării epitrahilului?

Epitrahilul sau patrafirul este veşmântul care se pune pe grumaz de către preot şi care e necesar la orice slujbă liturgică a Bisericii. Troparul sună cam aşa: „Binecuvântat este Dumnezeu care varsă harul său peste preoţii Săi, ca mirul pe cap ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se pogoară până la marginea veşmintelor lui”.

Acest tropar este rostit de fiecare dată de către toţi preoţii care slujesc cele sfinte, de la începutul preoţiei până la moarte. De multe mii de ori deci. Studenţii s-au foit pe scaune, s-au uitat unii la alţii şi au altoit ceva răspunsuri pe foaia îngrijorător de albă. Unii au spus că acest tropar este dovada că trebuie să purtăm barbă. Alţii au spus că epitrahilul este o prelungire a bărbii până la pământ. Perlele ridicole nu le mai amintesc.

Sensul teologic al troparului şi al epitrahilului implicit, este următorul. Mirul era folosit de către arhierei în Vechiul Testament pentru ungerea şi consacrarea preoţilor, regilor şi proorocilor. Arhiereul turna mirul pe capul celui ales consfinţind afierosirea sa în taină. Acest gest liturgic vetero-testamentar este o profeţie a Preoţiei jertfelnice a lui Hristos şi a Bisericii, Noul Ierusalim. Mirul este semnul Duhului Sfânt, care se revarsă de pe Capul Bisericii, adică din Hristos, Arhiereul cel Veşnic, pe barbă, adică în tagma preoţilor, purtătorii de Cuvânt ai lui Dumnezeu, slujitorii bărbăţiei spirituale (barba este semnul curajului bărbătesc) şi urmaşii „Bărbatului desăvârşit” aşa cum Sfântul Pavel îl numeşte pe Mântuitorul. De pe barbă, mirul Duhului Sfânt se revarsă pe tot Trupul lui Hristos – Biserica, până la marginea veşmintelor adică până la ultimul credincios.

Acelaşi Ioan Gură de Aur a spus că „Hristos săvârşeşte toate în Liturghie, însă împrumută vocea şi mâna preotului”. Preoţia este aşadar gura, barba şi mâna lui Hristos binecuvântând creaţia, semnul smereniei Lui dumnezeieşti de a alege oameni imperfecţi şi neputincioşi, muritori şi păcătoşi, pentru a-Şi dărui perfecţiunea în iubire, puterea de sfinţi creaţia, viaţa nemuritoare şi fericită şi iertarea păcatelor prin Scump Sângele Lui.