Va propun un joc. Ştiţi ce este o manea? La repezeală, aţi spune că ştiţi,. Realitatea este însă mai complexă. Manelele sunt pe cât de uşor identificabile, pe atât de greu definibile. Mai ales în spaţiul spiritualităţii.

Le auzim în fiecare zi. Mai încet sau mai tare, mai ţipătoare sau mai tânguitoare. Ca vidul eteric, manelele răsună pretutindeni în juru-ne, uneori până la exasperare, în orice colţişor al ţării ne-am afla. Dezaprobate, adulate, fredonate sau înjurate, aceste cântări, pe care le identifici imediat după linia melodică, sunt foarte greu de lămurit în esenţa lor.

Aceasta deoarece manelele sunt un sincretism, adică elemente din diverse culturi muzicale de masă, luate şi puse de-a valma, după plăcerea sau starea de moment a creatorului lor. Paradoxal, deşi te-ai aştepta ca sincretismul acesta să dea opere muzicale de o diversitate nemaivăzută, rezultatul este întotdeauna caracterizat de o nemaivăzută platitudine. Adică nu-ţi spune nimic, deşi încearcă să afirme ceva şi să te convingă de aceasta, din toate notele muzicale. Cauza este, desigur, dezordinea interioară a creatorului lor, rezultat firesc al unei folosiri neînţelepte a liberului arbitru.  

Sa schimbăm acum planul. Trecem de la muzică la spiritualitate. Muzica are cam aceeaşi vârstă cu spiritualitatea lumii, şi se aseamănă foarte mult şi în privinţa diversităţii. Religii, confesiuni, denominaţiuni, grupări, secte, etc, toate acestea definesc arealul spiritualităţii umane, tot aşa cum genurile muzicale se împart în grupe şi subgrupe.

Urmărind însă, de ceva vreme, ideile religioase care străbat spaţiul public românesc (mai ales cel al comment-urilor la diverse articole cu tematică religioasă), am constatat că există şi aici un mecanism sincretic, ce duce la apariţia unei vedete de carton: maneaua duhovnicească.

Câteva exemple? Unele sunt construite în jurul unor formulări arhicunoscute: „crede şi nu cerceta”, „Biblia este o carte scrisă de oameni, nu de Dumnezeu”, „Biserica este cea mai…(de regulă un termen imoral) instituţie”, „preoţii sunt toţi nişte…(indiferent ce)”, , „religia este pentru proşti”, „credincioşii sunt nişte gloate…(cuvinte grele)”, „religia este opiul popoarelor”, „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, recentul argument „focul este purificator”, formularea „credincios nepracticant”, şi muuulte, muulte, multe altele, asemenea lor. Altele sunt mai laborioase, presupun fraze întregi, înlănţuite într-o logică nesănătoasă, începând de undeva şi ajungând în cu totul altă parte sau în nimic. În principiu, avem de-a face cu exprimări religioase pe cât de stridente, pe atât de goale de conţinut. Posibil ca acestea să ascundă slăbiciuni sufleteşti cu care respectivii nu se pot lupta.

Cert este că tipul acesta de manea are, aproximativ, aceleaşi caracteristici ca şi sora sa muzicală. Se naşte spontan, fără prea multe dureri, dintr-o diversitate de filosofii religioase. Apoi, vine abrupt şi ameninţător către tine, după care se insinuează cu forţa argumentului răcnit şi, în fine, te bubuie sistematic cu elemente fixiste, de regulă repetate cu obstinaţie. Mai mult, sub masca unei argumentări docte şi armonioase, nu te lasă în pace până ce nu-ţi sparge timpanele duhovniceşti, zbierând că eşti de nasol, nashpa, loser  sau varză (citiţi înapoiat, retrograd, închistat sau primitiv), dacă nu înţelegi sau nu vrei să accepţi rafala duhovnicească.

Uneori, simulând jocul de idei şi dialogul argumentat, maneaua duhovnicească emană bazaconii care sunt adevărate pitzipoance şi cocalari ai spaţiului ideilor religioase. Alteori, tonomatul stricat sufleteşte al manelistului spiritual cântă numai platitudini, clişee sau zvonuri, aflate de pe unde nici nu-ţi poţi imagina. Ici-colo, acestea sunt atât de absurde că te miri cum de reuşeşte să trăiască viu şi nevătămat interpretul lor.

Problema reală nu este apariţia acestui fenomen în spaţiul ideilor religioase. Că, vorba românului, „necazurile cad pe oameni nu pe pietre”. Chestiunea serioasă şi dureroasă este că manelele duhovniceşti pleacă din minţi dictatoriale, care simulează jocul democratic al libertăţii de opinie. Maneliştii duhovniceşti vor fi primii şi întotdeauna în stare să nască fanatism religios, violenţe confesionale sau crime în numele lui Dumnezeu. Şi mai grav este când astfel de chipuri schimonosite, dar recuperabile, ale lui Dumnezeu, atacă în spirit urechist şi uneori pe spaţii mediatice respectabile, pe cei documentaţi şi suficient de bine pregătiţi pentru a cânta duhovniceşte pe bune.

Soluţia dispariţiei sau reducerii acestui fenomen religios este tot aşa de complexă pe cât este războiul cu sinele decăzut, cu propriile convingeri eronate şi cu subiectivismul înrobitor al unei aparente înţelepciuni.

În fond, cea mai lungă cale din lume este calea de la ureche la inimă.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)