Marea Unire văzută prin ochii unui jurnalist sas

„Poporul român este departe de a voi să se răzbune pentru crimele comise împotriva sa şi de a asupri popoarele neromâneşti din noul Stat. Dimpotrivă, el vrea să le acorde deplină libertate culturală şi, împreună cu acestea, să organizeze Statul cel nou.”

Epocalul eveniment al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, în cadrul căreia s-a hotărât unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, nu a rămas fără ecou nici în rândurile populaţiei germane din ţara noastră. Dimpotrivă, studii şi cărţi publicate de către cercetători români şi germani au evidenţiat în amănunt aportul pe care populaţia germană l-a adus la realizarea unirii Transilvaniei şi Banatului cu România. Este însă curios faptul că acestor cercetători le-a scăpat un fapt deosebit petrecut în acest timp: participarea unui jurnalist sas la lucrările Adunării de la Alba Iulia, jurnalist care a descris cu multă competenţă cele întâmplate în acea zi de cotitură în istoria poporului român.

Semnatarul articolului, Dr. W(ilhelm) K(lein)[1], era trimisul special al ziarului sibian „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”. Întors de la Alba Iulia, el a întocmit un raport asupra lucrărilor Adunării și l-a publicat pe întrega pagină întâi a numărului din 3 decembrie 1918 al acestui ziar. În cele ce urmează, vom reda traducerea unui fragment din textul german, cu unele note pe care am socotit necesar să le adăugăm.

„[...] Duminică dimineaţa, devreme, a început demonstraţia poporului. Ore în şir, s-au pus în mişcare mereu noi mulţimi, în deplină ordine, cu steaguri ce fâlfâiau şi cu placarde ce aveau înscrise numele localităţilor şi lozinca «Trăiască România Mare», îndreptându-se, în sunetul muzicii săteşti, spre Câmpul de instrucţie[2], într-o bucurie nesfârşită şi cântând. Pe feţele tuturor se oglindea emoţia bucuriei şi atmosfera sărbătorească.

În acest timp, delegaţii Consiliului s-au adunat - în număr de peste 1.200 - în sala Casinei militare, unde Adunarea a fost deschisă de către preşedintele Ştefan C. Pop. Întrerupt deseori prin aplauze, el a făcut privire generală asupra destinului poporului român în ultimii ani şi, în aprobarea generală, a tras concluzia tocmai din evenimentele ultimei săptămâni, că poporul român din Transilvania nu mai poate rămâne în niciun caz şi sub nicio formă într-un stat împreună cu poporul maghiar[3] şi, de aceea, alipirea la popoarele frăţeşti române ale României, Basarabiei şi Bucovinei constituie o necesitate existenţială.

După aceasta, Vasile Goldiş, într-o neîncetată furtună de aplauze, a citit Manifestul şi a cerut aprobarea lui de către Adunarea Naţională. Manifestul constă dintr-o introducere mai lungă, în care sunt expuse motivele care au determinat Adunarea Naţională la unirea Transilvaniei cu România, şi din Manifestul propriu-zis, care conţine următoarele trei puncte:

1. Prin aceasta Adunarea Naţională se declară pentru unirea într-un Stat a tuturor ţărilor locuite de români, de la Prut până la Tisa, sub sceptrul regelui Ferdinand al României;

2. Poporul român ar fi foarte bucuros dacă şi partea românească a Banatului, inclusiv partea dintre Tisa şi Dunăre, s-ar alipi marelui stat românesc;

3. Până la întrunirea Constituantei, Adunarea Naţională îşi rezervă provizoriu dreptul deplinei autonomii şi declară următoarele principii ca obligatorii pentru Constituţia viitorului Stat, în concordanţă cu ideile wilsoniene: a, Dreptul general, egal şi secret de a alege în comune, districte şi parlament al tuturor cetăţenilor, femei şi bărbaţi care au vârsta de 21 de ani; b. Folosirea liberă a limbii materne pentru toate naţionalităţile, în şcoală şi biserică şi în viaţa publică; c. Reforma agrară radicală prin împărţirea marii proprietăţi, desfiinţarea fideicomiselor; d. Profesarea liberă a religiei. Sprijinirea Bisericilor de către Stat, în raport cu numărul credincioşilor; e. Deplină libertate a presei.[4]

După citirea Manifestului şi aprobarea unanimă a acestuia prin aplauze furtunoase, Iuliu Maniu a explicat, într-o lungă cuvântare, că poporul român este pătruns de sentimente de prietenie faţă de Polonia, faţă de slavii de sud, faţă de Austria, faţă de statul cehoslovac şi că vrea să trăiască în relaţii de vecini prieteni cu acestea, că vrea să conlucreze în unire cu toate statele civilizate ale lumii pentru idealurile democratice de astăzi. De aceea, poporul român este departe de a voi să se răzbune pentru crimele comise împotriva sa şi de a asupri popoarele neromâneşti din noul Stat. Dimpotrivă, el vrea să le acorde deplină libertate culturală şi, împreună cu acestea, să organizeze Statul cel nou.[5]

După ce Dr. Alexandru Vaida-Voevod a citit lista celor ce urmau să fie aleşi în noul Consiliu Naţional şi aceasta a fost aprobată prin aclamaţii - peste 200 de membri din toate comitatele şi din toate straturile poporului, între care personalităţile Comitetului Central anterior şi după ce doi episcopi au vorbit în numele Bisericii[6], Adunarea s-a împrăştiat cântând imnul «Deşteaptă-te Române».”

(Ioan Leb, „O relatare mai puțin cunoscută despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 201-207)

[1] Dr. Wilhelm Klein (1888-1975) a studiat dreptul în timpul Primului Război Mondial, după care a ajuns jurisconsult al Asociaţiei Germano-Săseşti din Transilvania. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia ca delegat al acestei asociaţii. Ulterior, a fost avocat liber. Mulţumesc Familiei Klein şi Domnului Vasile Ciobanu pentru informaţiile pe care, cu amabilitate, mi le-au pus la dispoziţie.

[2] Denumit de români „Câmpul lui Horea” (cf. Z. Sandu, Măreaţa Adunare de la Alba Iulia, Săliște, s.a., p. 9).

[3] Adică să aparţină Ungariei, cum ar fi dorit cercurile budapestane.

[4] Rezoluţia completă la: I. Popescu-Puţuri, 1918. Unirea Transilvaniei cu România, București, 1978, pp. 618-619. Ea a fost publicată şi în Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt, 13727/1918, 8 decembrie, însă fără articolul VIII.

[5] Stelian Neagoe (ed.), Marea Unire a românilor în izvoare narative, pp. 255-259.

[6] Adică episcopii Ioan Popp de la Arad şi Demetriu Radu de la Oradea (cf. Z. Sandu, Măreaţa adunare..., pp. 43-44).

Ultimele din categorie