Măreția se măsoară, după cuvântul Domnului, nu după neam, nici după putere, nici după înzestrare, ci după știința de a face bine celorlalți. Cel ce lucrează mai neobosit și mai mult în această privință, acela este cel mai mare.

Așa cum într-o familie capul își ia asupră-și grijile întregii familii, iar cinstirea și întâietatea lui stau în a-i odihni pe toți și a face în așa fel ca tuturor să le fie bine, și în obștea creștină cel ce voiește a fi cap trebuie să ia asupră-și, pe de-a-ntregul, grija ca toți să aibă mulțumire în Hristos în locul din obște pe care se află și în lucrarea pe care și-a ales-o. Cel mai bine însă este așa: leapădă orice gând de întâietate și pune în inima ta grija de a sluji cât mai mult binelui celor care te înconjoară, și vei fi mare în ochii lui Dumnezeu și poate că, de asemenea, în sufletul oamenilor.

Dacă toți mai-marii ar face din această lege a lui Hristos lege a conștiinței lor, ce bunăstare și mulțumire s-ar înstăpâni îndată printre noi! Din păcate însă, cei mai mulți dintre noi, ajungând în fruntea obștii, încep degrabă să se slujească pe sine și propriile interese, cerând mai întotdeauna slugi, în loc să slujească ei celorlalți; iar conștiința și-o amăgesc împlinindu-și cu bine treburile oficiale. Din pricina asta sunt o mulțime de șefi, dar binele nu mai răsare printre noi și toate instituțiile bune nu aduc binele ce se așteaptă de la ele.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 155-156)