Încă din copilăria mea am fost convins că răul nu poate exista în mod real. Am fost fericit să am această confirmare. Într-adevăr, dacă un lucru este făcut rău, e ca şi cum n-ar fi fost făcut deloc. Dacă bucătăreasa găteşte o mâncare atât de rea încât  trebuie să o arunce fără să o servească, e ca şi cum n-ar fi gătit-o deloc. Dacă trăim numai cu trupul, pentru atingeri epidermice, ignorând partea cea mai bună din noi înşine – duhul omului, care este dumnezeiesc – e ca şi cum n-am fi trăit deloc. Cei care trăiesc doar cu simţurile şi cu trupul sunt ca şi cum n-ar fi trăit deloc. Nu există. N-au existat niciodată şi nu vor exista niciodată. De aceea, Toma d’Aquino neagă şi el existenţa păcătoşilor, scriind: „În măsura în care oamenii sunt păcătoşi, ei nu există.”

(Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis, pp. 70-71)