Chiril, monahul aghiorit, Copie a scrisorii, o parte din ea

Cu privire la rugăciunea despre care mi-ai cerut să-ți răspund, îți voi scrie și îți voi explica în amănunt, fiindcă îți sunt foarte dator. Așadar, ia aminte, frate, cu multă râvnă ca să înțelegi bine, fiindcă cele pe care ți le voi scrie sunt meșteșugul meșteșugurilor și știința științelor, cum spun Sfinții Părinți.

Omul este îndoit, alcătuit din suflet și trup, și lucrează virtuțile, pe unele, cu trupul, pe altele, cu sufletul, iar pe altele cu trupul și sufletul împreună. Așadar, Dumnezeu este Duh nematerialnic și nevăzut și sufletul este nematerialnic și nevăzut, iar trupul este sensibil și văzut și ca atare face și rugăciunea sensibilă și văzută. „Vino și te roagă în chip nematerialnic Celui nematerialnic”. Rugăciunea este din cuvinte. Și primele trei feluri de rugăciune duc la partea practică, fiindcă se văd, se aud și se disting, iar celelalte trei duc la partea duhovnicească și contemplativă, fiindcă nici nu se văd, nici nu se aud, nici nu se disting în chip sensibil. Sufletul, ca unul care este nematerialnic face și rugăciunea nematerialnică și nevăzută. Și fiindcă Dumnezeu este Duh și sufletul iarăși duh, pentru aceasta când facem rugăciunea minții, duhovnicească și nevăzută, sufletul nevăzut se unește cu Dumnezeu cel nevăzut, precum spune un Sfânt. Zice Domnul: „Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), adică în inimă. Împărăția cerurilor, explică părinții, este desăvârșita și cea mai limpede strălucire și slavă, fiindcă în ceruri, desfătarea este dumnezeiasca frumusețe, dumnezeiasca slavă care atât de mult bucură sufletul, încât nu este nimic materialnic în ea. În ceruri este o bucurie extremă, veselie, pace fără vreo schimbare, pace care izvorăște veșnic de la fața lui Hristos și care este contemplată și percepută de toate sufletele mântuite. Dumnezeiasca slavă, dumnezeiasca frumusețe, iluminarea aceea dumnezeiască vor fi totul pentru omul mântuit. Acolo toți oamenii vor fi ca soarele, cum spune Domnul că „Drepții vor străluci ca soarele” (Mt. 13, 43). Fiecare om va fi tot o lumină, va străluci ca soarele, și încă mai mult decât atât, va avea trup nestricăcios, ușor, fără greutate, om duhovnicesc, tot o lumină, același chip, dar toate mădularele luminoase, capul, mâinile, picioarele, degetele, toate luminoase, tot lumină, și fiecare va străluci ca soarele. Acolo glasuri sensibile nu există, toate sunt inteligibile, slavoslovii, mulțumiri și toate celelalte. În mod inteligibil vom auzi, în mod inteligibil vom cânta, în mod inteligibil vom înțelege. În puține cuvinte, vor fi toți îngeri cu trupul, toți fii ai lui Dumnezeu și dumnezei după har. Atunci, acest om acum atât de smerit și atât de nimic, va fi mai înalt și decât îngerii, fiindcă va fi înger în trup, și îngerii îl vor cinsti mai presus de ei înșiși, fiindcă acești oameni vor vedea Împărăția cerurilor în trup, lucru de care ei sunt lipsiți. O, slavă! O, har și bogăția slavei! O, dumnezeiască minune de care are să fie învrednicit omul, cel astăzi de nimic și smerit, iar apoi, în ceruri, strălucit și slăvit! Dacă oamenii ar cugeta în fiecare zi cele de sus, niciodată nu ar îndrăzni să Îl întristeze pe Dumnezeu și să Îl mânie pe Hristos cu fapte fărădelege și atunci ar trăi pe pământ ca în raiul pământesc și pururea pacea, pururea seninătatea și liniștea ar domni pe pământ.

Așadar, primele trei rugăciuni sunt acestea: cea dintâi, este aceea pe care o cântă psaltul la strană și mulțimea poporului ia aminte la glasul psaltului. Bună este și această rugăciune când mintea omului ia aminte la dumnezeieștile cuvinte ale rugăciunii și psalmodierii psaltului. Totuși această rugăciune nu este puternică, așa cum este o mâncare slabă pentru trup. Bună este această mâncare față de nimic, dar nu e de mare folos sufletului și trupului. Așa și această rugăciune, este bună dar oferă puțin folos, fiindcă mintea este foarte departe de inimă, cât de departe este psaltul de cel care ascultă.

A doua rugăciune este aceea pe care o rostește fiecare cu glas tare. De pildă, zice omul psalmii cu gura și își fixează mintea la gura de unde ies dumnezeieștile cuvinte. Această rugăciune este mai bună decât prima, fiindcă aduce mai mult folos, fiindcă în prima rugăciune, mintea își fixează atenția foarte departe, în timp ce aici fixarea este mai aproape și în acest mod mintea se apropie mai mult de inima în care se află Dumnezeu și dumnezeiescul har.

A treia este iarăși aceea care are loc în taină cu gura și cu limba. Această rugăciune este mai bună și mai folositoare și decât prima și decât a doua rugăciune, fiindcă în acest mod, mintea s-a apropiat tot mai mult de inimă. Aceste trei prime rugăciuni sunt numite practice, fiindcă sunt lucrate la vedere și cu urechile auzi glasul, cu gura vorbești și rostești, asemenea și cu limba.

Celelalte trei rugăciuni, care sunt numite duhovnicești și contemplative, fiindcă se fac cu mintea și cu sufletul, fiindcă nu se ascultă cu urechile, nici nu se rostesc cu gura și cu limba, sunt acestea: Cea dintâi rugăciune duhovnicească și contemplativă este aceea care se lucrează mai adânc, în gâtlej, și mai jos, care este mai tainică decât cele dinainte, fiindcă nu mișcă deloc limba, nici gura și nu este implicat nici auzul, fiindcă mintea atrage toată atenția ei asupra gâtlejului unde lucrează cuvintele rugăciunii[1]. Această rugăciune este mai desăvârșită și mai folositoare decât primele trei rugăciuni practice, fiindcă nu este auzită deloc în chip sensibil, este auzită numai inteligibil, este rostită inteligibil, și aceasta se numește prima rugăciune inteligibilă, fiindcă este spusă cu mintea, este văzută cu mintea, și cu mintea este rostită. Aceasta este mai desăvârșită și mai folositoare decât cele dinainte, dar este inferioară celorlalte două despre care vom scrie în continuare, și mai este numită și a patra rugăciune. 

A cincea rugăciune, care este a doua rugăciune duhovnicească și contemplativă, este rugăciunea pieptului, fiindcă această rugăciune este lucrată mai adânc, în piept, și mintea se apropie și mai mult de inimă față de rugăciunea gâtlejului, a gurii, a limbii și a psaltului și ea este mai desăvârșită decât celelalte patru dinainte. Această rugăciune cere mai multă atenție decât celelalte și când cineva meditează prima rugăciune în piept, stăpânește mintea mai ușor decât celelalte patru și de aceea este mai folositoare decât ele, fiindcă adună mintea din împrăștierea ei și de acolo de unde era departe când cântă psaltul, după aceea pe măsură ce trece la gură, la limbă, la gâtlej și la sfârșit la piept, se apropie de inimă tot mai mult și așa este stăpânită mintea neastâmpărată mai mult decât în celelalte rugăciuni.

Acum avem cea de-a șasea rugăciune

A șasea rugăciune este rugăciunea inimii, care este mai desăvârșită decât toate celelalte cinci, fiindcă mintea se fixează în inimă și acolo aude cuvintele rugăciunii pe care le rostește mintea și inima, ascultă inteligibil cuvintele rugăciunii și le vede inteligibil spuse de gura inimii. Inima rostește cuvintele rugăciunii, iar mintea își fixează toată puterea vederii ca să vadă inteligibil cuvintele rugăciunii și de asemenea toată puterea auzului, ca să audă cuvintele rugăciunii, cu care se roagă în mod inteligibil sufletul și inima. Această metodă au expus-o sfinții Părinți, luminați de Duhul Sfânt, ca să poată să-și aducă mintea înlăuntrul inimii și, închisă acolo ca într-o fortăreață, să rămână neîmpresurată de atacurile demonilor, fiindcă mintea cu cât se depărtează mai mult de fortăreața inimii cu atât mai mult este atacată de lucrările demonilor. Și cu cât stă acolo închisă în inimă un interval mai mare de timp și ia aminte la cuvintele rugăciunii, cu atât mai mult rămâne neîmpresurată. Cu cât iarăși zăbovește mai mult coborând în inimă și rugându-se acolo cu luare aminte, cu atât mintea dobândește pace și liniște, și, rămânând acolo și îndulcindu-se, mintea nu mai vrea să plece niciodată de acolo, fiindcă inima este locașul minții. Și așa cum un om care se află departe de casa și de familia lui se întristează și se neliniștește, la fel și mintea, odată îndepărtată de inimă se îndurerează și se neliniștește. Când mintea se află în inimă, atunci taberele demonilor nu pot cu nici un chip să o tulbure. Dar aflându-se afară din inimă și amestecată în grijile vieții, este sufocată de gânduri rele pătimașe și rușinoase, iar după aceea se învoiește cu gândurile și cade în păcate.

Această rugăciune este cea mai mare jertfă și cel mai mare prinos pe care poate omul să îl aducă lui Dumnezeu. Cel care are această lucrare nu are nevoie de nimic mai mult. Fiindcă prin acest mijloc ajunge la o mare curăție a trupului și a sufletului, cu ajutorul lui Hristos și al Prea sfintei Născătoare de Dumnezeu și ca urmare sufletul lui se luminează cu lumina dumnezeiască, adică se deschid ochii lui și vede lumina aceea dumnezeiască, inteligibilă, sfântă, care a strălucit pe Muntele Tabor, care îl va lumina și străluci în ceruri, și pe care mulți sfinți, pentru curăția lor, au văzut-o în fiecare zi, aici, ca arvună și au fost răpiți în contemplare și au văzut lucruri cerești. Unii au văzut-o mai rar, alții o singură dată, alții de două ori, alții de mai multe ori, și alții de mai puține ori, în funcție de curăția inimii lor și aceasta au reușit-o prin rugăciunea minții și a inimii, care se împlinește numai prin această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Primele trei feluri de rugăciuni sunt pentru mireni, celelalte trei sunt pentru monahi. Aceștia, când sunt învredniciți să fie luminați și străluciți cu dumnezeiasca slavă și cu lumina dumnezeiască, sunt sfinți. Dar pentru a lucra cineva o astfel de lucrare duhovnicească neîncetat, are nevoie de ceva resurse pentru puținele lui cheltuieli, ca să nu fie nevoit să lucreze cu mâinile. Fiindcă lucrarea cu mâinile este mare piedică, fiindcă împrăștie mintea și de aceea îți scriam rândul trecut că vreau să îmi hrănesc sufletul meu cu o hrană mai desăvârșită, dar sărăcia și situația prezentă mă împiedică.

Spuneam mai înainte că zice Domnul: „Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru” (Lc. 17, 21). Și sfântul Augustin zice: „Am căutat să-L aflu pe Dumnezeu și L-am căutat în cer, dar Dumnezeu este în inima mea”. De vreme ce Domnul zice că „Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru” și Sfântul Augustin că „Am căutat să-L aflu pe Dumnezeu și L-am căutat în cer, dar Dumnezeu este în inima mea”, pentru aceea trebuie să ne lepădăm de trup și de toate cele pământești și să intrăm în inimă unde este Dumnezeu pentru a ne uni cu El, fiindcă „Duh este Domnul și trebuie ca cei ce se închină Lui să se închine în duh și adevăr” (In. 4, 24).

Adică să intrăm cu mintea în inimă și să vorbim cu Dumnezeu, cu Hristos, în taină, încet încet, dulce, dulce, smerit smerit, ca să ne unim cu El duhovnicește. Fiindcă iarăși zice Domnul „intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns și Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție la vedere” (Mt. 6, 6).

Așadar, numai rugăciunea inimii îl eliberează pe om de gândurile rele, de patimi și de păcate. Cel care nu lucrează rugăciunea minții și a inimii în mod necesar va fi atacat de gânduri rele și rușinoase, va fi luptat de patimi, trupește și sufletește, și va fi întinat de felurite păcate. În vremurile vechi lucrau și mirenii această știință duhovnicească a rugăciunii minții și a inimii, dar în ziua de astăzi nici monahii nu o mai lucrează, cu foarte puține excepții. Aceste ultime trei rugăciuni ți le-am scris numai ca să le știi, iar nu ca să vă îngrijiți de ele, fiindcă aceste rugăciuni au nevoie de un povățuitor neînșelat. Voi însă să vă țineți de primele trei rugăciuni, de psalmodie, de rugăciunea rostită cu gura și cu limba, în taină, și să luați aminte cu toată puterea la cuvintele cu care vă rugați.

Dacă vreți să vă stăpâniți mintea, să faceți mai întâi puțină rugăciune improvizată, să vă rugați cu propriile voastre cuvinte, ceea ce vă vine în minte în clipa aceea, dar cu multă smerenie și străpungere, pentru a dobândi și puține lacrimi, apoi începeți rugăciunile din cărțile obișnuite și fugiți de îndrăznire, de râs mult sau de glume, fiindcă acestea alungă plânsul și lacrimile și după aceea împrăștie mintea ici și colo. Când este ziuă și îți aduce acedie și nu sunteți presați de timp, beți o cafea slabă și îndată inima râvnește și face rugăciunea cu osârdie. Dar când este noapte și ai acedie, adică lene, ridică-te îndată și fă cincizeci de metanii, sau fă-ți ceva de lucru ca să se miște trupul și să fugă lenea și atunci va veni și râvna și iarăși vei putea să te rogi, când în picioare, când în genunchi, când așezat pe scaun sau în strană. Și iarăși când nu ai râvnă, stai, silește-te cu stăruință și răbdare și las´ să fii amețit, stăruința și răbdarea va alunga nepăsarea și trândăvia și fie la început, fie la mijloc, fie abia la sfârșit vei birui trândăvia și după aceea vei face toate celelalte lucrări trupești.

Extras din cartea Chiril, monahul aghiorit, Monahismul isihast, Editura „Stupul ortodox”

sursa http://www.impantokratoros.gr/2D9DAD1D.el.aspx