“Între altele, Sfântul Munte mi se pare că este vrednic de admiraţie fiindcă aerul acolo e foarte bine temperat, fiindcă este împodobit cu o vegetaţie abundentă şi cariată şi. ca să vorbesc aşa. pentru generozitatea cu care primeşte simţirile celor ce ajung aici şi le pune înainte de îndată multă plăcere şi desfătare. De pretutindeni curg ca din nişte tezaure bună-mireasma parfumului şi coloritul plăcut al florilor, iar razele soarelui sunt întotdeauna curate acolo. Şi este bogat în arbori de tot felul, păduri şi livezi felurite, unele lucrări ale mâinilor omeneşti. Răsună de cântecul a tot felul de păsări iar roiuri de albine zboară printre flori şi zumzăie liniştite în s aer. Un voal de desfătare străin şi amestecat se ţese acolo nu numai primăvara ci şi tot timpul anului, tot ciclul celor patru anotimpuri înjugându-se pentru a produce farmec şi desfătare simţurilor omeneşti. Dar mai ales pentru că în mijlocul pădurii şi al plantelor răsună în zori muzica melodioasă a privighetorii şi cântă, ca să zic aşa, împreună cu monahii, lăudând pe Domnul. Fiindcă şi aceea (privighetoarea) are în pieptul ei o chitară dumnezeiască şi o psaltire naturală, trâmbiţând în felul ei propriu, tuturor celor care o ascultă, o melodie plină de armonie şi foarte plăcută. În acelaşi timp, locul este udat şi aproape inundat de izvoare naturale de apă; de aici ţâşnesc alte pârâiaşe care se nasc ca nişte copii din zecile de mii de izvoare şi care, furându-şi parcă unele altora oarecum pe ascuns calea, îşi continuă curgerea lor mai departe, tăcut şi cu folos, dând putere multă monahilor, care duc aici o viaţă netulburată spre a-şi înălţă aripile rugăciunii lor în linişte spre Dumnezeu; fiindcă el (Athosul) procură cadrul natural cel mai bun şi adecvat pentru isihie celor care vor să ducă pe pământ o vieţuire cerească, ca unul ce oferă din abundenţă de la sine, tot timpul variate resurse de hrană, şi este încununat de o mare întinsă, care îi aduce ca într-un cerc mulţumirea multora, cu toate că nu îi îngăduie să fie o insulă separată odată pentru totdeauna, (deşi s-a căutat cu multă trudă să fie despărţit printr-un istm), şi îi oferă în lung şi lat, continentul revărsat în afară...”

– Dar această descriere este un adevărat imn adus Sfântului Munte şi indirect Monahismului, a strigat Monahul Hrisostom. Dar, pentru ce, prietene, a zis el, adresându-se către avocat, aţi citi toate acestea, de vreme ce nu vă însuşiţi cele privitoare la Monahi?

– Nu are importanţă, a zis avocatul, dacă cred sau nu cele privitoare la Monahi. În orice caz simt o admiraţie in felul meu propriu. Mie mi-a plăcut aceasta în principal ca descriere, dar, cum v-am spus. am vrut să vă dau un prilej să continuaţi discuţia despre frumos, pentru că, deşi nu sunt deloc de acord cu motivaţiile metafizice ale frumosului pe care le folosiţi, totuşi, pe mine tema mă fascinează.

– Dacă excludem metafizica, a zis Monahul Hrisostom, atunci, ca o consecinţă, mărginim tema frumosului la limitele sensibile. în timp ce frumosul reprezintă una din însuşirile lui Dumnezeu. Platon zice că frumosul sensibil este o simplă copie, o componentă a frumosului spiritual existent în sânurile lui Dumnezeu şi că scopul filosofiei este spre cele de dincolo de moarte, fiindcă sufletul are o valoare mai mare decât toate satisfacţiile pe care poate să Ie ofere lumea... Această concepţie se apropie de Creştinism. Ce părere aveţi de aceasta?

– Am unele rezerve, a zis avocatul, pe care permiteţi-mi să le păstrez pentru mine, fiindcă nu vreau să vă supăr...

– Dar, a zis Monahul Hrisostom, tocmai Dvs. n-ar trebui să aveţi rezerve, pentru că Dvs. aţi insistat pentru, această discuţie. în orice caz, ce părere aveţi Dvs., prea iubite teolog, despre frumos?

– Desigur, a zis teologul, faptul că elementul frumosului se găseşte sădit în sufletul omenesc, ca un sentiment estetic nu are nevoie de nici o demonstraţie. Manifestată în viaţa zilnică ca o dispoziţie spre tot ceea ce e frumos şi ca o respingere a tot ceea ce e urât, existenţa lui reprezintă o mărturie supremă despre obârşia divină a omului şi confirmă provenienţa lui dintr-o ţară unde domneşte frumosul. Pe pământul nostru există din belşug frumos, revărsat în natură. Ne încântă, dar în interiorul nostru suntem siguri că el nu reprezintă totul. La vederea frumosului încercăm o dulce pătimire, suntem emoţionaţi, fermecaţi, uimiţi şi înălţaţi. Dar nu suntem satisfăcuţi. Simţim existenţa unui alt frumos, după a cărei contemplare însetăm, a unei frumuseţi mai spirituale, pe care n-o vedem. Simţim că între frumos şi sufletul nostru există o înrudire. Armonizarea simpatetică într-un mod oarecare, care are loc în noi din contemplarea frumosului, dă naştere unei afirmaţii, devine o recunoaştere a înrudirii.

– A, a zis Monahul Hrisostom, plin de bucurie, formularea aceasta e clasică, iubitul meu. Ne-aţi prezentat în modul cel mai simplu cu putinţă natura uneia din valorile morale cele mai înalte. E cu neputinţă ca această concepţie să nu fie un rezultat al experienţei. Aveţi un suflet frumos, prietene teolog, aveţi un suflet frumos... Dar Dvs. părinte, ce părere aveţi? a zis monahul Hrisostom către mine.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 78-80)