Cât de rodnic şi mângâietor este să trăieşti lipsa altuia, să-i trăieşti foamea, durerea, plânsul, să-i trăieşti ritmul pasului şi al inimii, truda setei de mai bine.

În acest fel, mila faţă de tot ce înseamnă suferinţă de ordin material sau spiritual, mila ca dragoste faţă de suferinţa aproapelui este un semn de superioritate. Ea are un înţeles de participare efectivă  la umanitate, la viaţa cosmică şi la transfigurarea ei. Omul mângâie şi înalţă pe om, omul mângâie şi purifică făptura. Este ceva firesc, este ceva necesar, este ceva rodnic, este un semn al luminii care coboară.

În viaţa de toate zilele întâlnim oameni care n-au această înclinare, nu trăiesc starea interioară a milei. În grele încercări, în nenorociri legate de natura noastră, apar oameni care nu pot să participe, nu pot să mângâie; cu o măsură inumană, dintr-un loc ce nu este acela al omeniei, aceştia se cred superiori, dispreţuind pe cei miloşi.

Viziunea de viaţă a omului modern a alterat întreaga noastră structură sufletească; a făcut inversiuni şi a pietrificat cele mai adânci şi esenţiale sentimente ale fiinţei omeneşti. Mila a fost uneori nesocotită şi chiar condamnată de filosofi renumiţi. Mila a fost văzută ca o slăbiciune, ca o dispoziţie negativă, ca o stare caracteristică naturilor inferioare.

Mila nu înseamnă slăbiciune, nu înseamnă ceva negativ şi nici natură inferioară. Dimpotrivă, ea cuprinde o seamă de elemente, dintre care: tăria, creaţia, lupta pentru câştigarea luminii. Mila reprezintă o valoare morală pozitivă, plină de rod. Mila faţă de om şi orice altă fiinţă în suferinţă înseamnă superioritate morală, înseamnă spiritualitate.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 92-93)