Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori străinul și necunoscutul său își dă pe față calitatea de fiu al Tatălui Ceresc, punând sub semnul întrebării originea-i. Iar lumii și naturii pare a le grăi: nu-s numai al vostru, deși în cuprinsul vostru și potrivit legilor voastre m-am născut, sunt liber să vă contrazic, așadar, vă înfrunt și-mi fac râs de toate strășniciile voastre care mă consideră ca pe o vietate integral supusă egocentrismului și călăuzită numai de biologicul principiu al luptei pentru viață. Nu numai că-mi port crucea mea, iată că asum – vremelnic măcar – și pe a semenului meu, o port așa cum a făcut și Simon din Cirene pentru prăvălitul osândit Iisus...

În milă se contopesc însușiri diferite (și opuse) ale omului: curajul și blândețea, avântul și răbdarea, indignata revoltă și duioșia. Milostivul e totodată cavaler rătăcitor plecat în lume să îndrepte nedreptățile și silniciile și călugări-infirmieri într-un spital de leproși. Căci tot omul lovit de soartă e un fel de lepros. Inspiră eventual o fugară compasiune, dar desigur groaza: nenorocirea e socotită molipsitoare, iar nenorocitul izvor (fie și involuntar) de solicitări, adică de belele împotriva cărora e mai cuminte să ridice un meterez de indiferență apărătoare, trecând (ca preotul și levitul) cât mai la distanță de el și cât mai iute.

Într-atâta e felurită mila de lume, de obiceiurile și legile-i de aramă încât de cele mai multe ori provoacă nu numai neînțelegerea ei și ostilitatea de nu și disprețul, batjocura, sarcasmul. Orice milos e într-o oarecare măsură Don Quijote și iscă râsul și uimirea...

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 206-207)