Minciuna este arma diavolului pentru decăderea oamenilor

Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei – protopărinţii.

Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut minciuna (Facere 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol „mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început” (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi. Cuvântul „dintru început” arată faptul că minciuna a slujit diavolului chiar de la început ca armă pentru uciderea de oameni şi îi slujeşte în chip statornic ca armă spre pierzarea oamenilor.

Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei – protopărinţii! Protopărinţii noştri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră: „Şarpele m-a amăgit”, a zis ea, „şi am mâncat” (Facere 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie şi fără voie” spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii în chipul binelui şi al desfătării. „Cu voie” – pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. „Fără voie” – pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică.

Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, [adică] starea în care se află în mod obligat fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr. Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtăşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, editată de Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999 [ediţie digitală, Apologeticum, 2005], pp. 3-4)

De la același autor

Ultimele din categorie