Dintr-o familie „îmbibată” de minciună nu va ieşi niciodată un om sincer, credincios şi viteaz – poate numai dacă se va dezgusta de familia sa şi îşi va birui duhovniceşte ereditatea. Pentru că minciuna îl strică pe om pe neobservate, pătrunzând din nimicurile nevinovate până în adâncul conţinuturilor sacre – şi a nu lăsa lucrarea ei să treacă de suprafaţa mărunţişurilor de zi cu zi pot numai oamenii cu un caracter duhovnicesc deja închegat, oamenii care s-au întărit deja în Dumnezeu.

Şi dacă în lumea contemporană totul mişună de minciună făţişă, de înşelăciune, de infidelitate, de intrigă, de trădare a patriei, această nenorocire îşi are rădăcinile în două fenomene: în criza religioasă generală şi în atmosfera de minciună din familie. Din familia în care totul e construit pe falsitate şi laşitate, unde inima şi-a pierdut sinceritatea şi bărbăţia, în societate şi în lume intră doar oameni falşi.

Acolo însă unde în familie domneşte şi conduce duhul francheţei şi al sincerităţii, copiii sunt predispuşi la cinste şi credincioşie. Minciuna faţă de copii este otrăvitoare prin aceea că îl deprinde pe om să fie necinstit faţă de sine însuşi şi josnic cu ceilalţi.

Există o artă aparte a adevărului şi sincerităţii, care adeseori cere de la om lăuntric mari încordări ale conştiinţei, în comportarea faţă de ceilalţi – un mare tact, şi, pe deasupra, întotdeauna – bărbăţie. Această artă este greu de însuşit, dar în familiile sănătoase şi fericite ea înfloreşte întotdeauna.

(Ivan Ilin)

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 40-41)