Nu știu cum să încep și cum să continui... însă știu că trebuie să îmi fac curajul de a lăsa copiilor mei dreptul la suferință. Oricât ar fi de dureros pentru ei, pentru mine, trebuie să învățăm împreună această lecție despre roadele suferinței. Credeam că iubirea este să oferi pruncului tău tot ce poate fi mai bun, să-l protejezi de durere și mizeria acestei lumi, să îl ajuți să fie cât mai bucuros, mai împlinit, mai încrezător și multe alte asemenea. Mai ales pe cei din urmă prunci, veniți tot mai greu și prin minuni tot mai mari, i-am iubit cu o ardere de sine peste fire, tânguitoare iubire, încercând să răscumpăr toate încercările din timpul sarcinii și văzând în ei împlinirea nădejdilor și atârnării de Domnul. Cu respirația tăiată, inima plină și ochii frământându-se în lumini, îi îngrijeam ca totul să le fie bine. 

Desigur, încă mai cred toate aceste lucruri. Iar ceea ce voi spune de aici înainte nu este o contradicție, ci o completare, poate ușor paradoxală. 

De prea multe ori am fost neputincioasă în fața bolilor lor oricât m-am străduit să îi protejez. Au suferit. I-a durut. Au vomat, au zăcut, au făcut injecții, operații, lavaje gastrice. Iar rugăciunile mele fierbinți uneori au mângâiat, alteori păreau să nu aibă niciun răspuns... De ce?

Iată de ce... 

…îl doare din nou cumplit capul, nici nu am terminat antibioticul și are din nou amigdalită pultacee… Vomă… stomacul îi este în pioneze. Unii medici spun că trebuie operat, alții că are ASLO prea mare ca să intervină chirurgical, alții ne recomandă o cură cu penicilină... La analize leșină, slăbit fiind de atâtea boli... Nu înțeleg... Nu știu ce am de făcut... Mă rog mereu, dar lucrurile merg în aceeași direcție. El își pune nădejdea în Sfânta Filofteia, în alți sfinți, dar după cure de gentamicină, de penicilină, verdictul este moldamin, apoi operație...

Nu mai pot purta suferința lui de copil... are zece ani... Mă gândesc și la atâția alți copilași cu suferințe grele și inima mi se încleștează...

La întoarcerea de la medic intrăm în Catedrală să ne închinăm. Eram sincer deznădăjduită și epuizată. În paralel, evident că și ceilalți copii luau boala, dar o aduceau pe rând la diverse stadii. Deși, nu doar o dată am fost mai toți răpuși de boală...

Mergem înaintea Sfântului lui ocrotitor și încep a mă ploconi, ca o mamă mai netrebnică: Sfinte Ioan, iertați-mă... Înțeleg că ați fost cel mai mare ascet, că ați dobândit aripi îngerești, că sunteți glasul celui care la pocăință chemă în pustia inimii, dar totuși... E un copil... de la naștere suferă (primele două săptămâni a stat în incubator, la reanimare, nu se adapta la viața extrauterină. Apoi a făcut o infecție care nu trecea cu nimic, la câteva zile de viață l-au pus pe meronem. Și multe altele... hrănit pe năsuc... pneumoniile cumplite de mai târziu... și tot așa, dar mă opresc). Vă rog de atâta vreme să îl ajutați cumva, să îl sprijiniți... iertați că îndrăznesc, că sunt obraznică, dar nu pot înțelege de ce nu alinați, nu tămăduiți... Am toată credința că puteți să îl vindecați, să ne dați o cale... 

Și apoi privesc către Ioan, care stă în genunchi, cuibărit în sine. În inimă încep a mi se strecura înțelesuri noi, nebănuite... 

Pentru ce nu vrei să îl lași să crească? Să devină un adevărat Bărbat! Durerea îl face puternic, îl maturizează. El trebuie să reziste, trebuie să învețe să fie puternic! De ce vrei să stai în calea devenirii lui?

Odată cu aceste cuvinte-cuget-simțiri, în pieptul meu crește o inimă nouă, dârză, fermă, uimită deopotrivă. Îmi este milă, căci sunt mamă, însă înțeleg perfect și îl privesc cu alți ochi pe Ioan cel ghemuit. Da, voi fi aici, îl voi sprijini, însă cu tărie și privirea sus! 

Am mulțumit cu inimă zdrobită, dar puternică, Sfântului Ioan Botezătorul. Mi-am alipit răsuflarea de inima sa tresăltând de Voia lui Dumnezeu și am înțeles o lecție mare:

Nu trebuie să le fur copiilor dreptul la suferință! Oricât de cumplit mă doare durerea lor, oricât sufăr știindu-l pe Spiridon supus atâtor boli, pe Nicolae răscolindu-se lăuntric, pe Măriuca cusută la cap fără pic de anestezie (aici am înțeles de-a dreptul cum au putut răbda sfinții mucenici, prin Har. Domnul i-a luat durerea. Stătea la pieptul meu cu sângele șiroind și ne rugam amândouă, iar ea nu a simțit... a fost și cumplit și uluitor de minunat). Așadar, pe fiecare dintre ei se cuvine să îi susțin purtând o rană în trup sau în suflet, cu alt tip de cugetare decât până acum. 

De aceea, azi, când micul Emanuel Efrem a făcut febră și nu mai putea înghiți de durere în gât, repetam împreună, cu inimă iubitoare:

Durerea ne face mai puternici,

Durerea ne învață să fim bărbați,

Durerea ne spală sufletul de multe mizerii și de întuneric...

Și tot așa, încercam pe rând să găsim roade și foloase ale răbdării (iată încă un rod) în suferințe.

Dacă pruncii nu învață de mici a suferi, ei nu vor ști să gestioneze durerea la adolescență și maturitate. Îi va speria, îi va copleși. Există un meșteșug în toate. Un meșteșug de a iubi adevărat, un meșteșug de a ne bucura și iată, un meșteșug de a suferi. Să ne învățăm copiii să metabolizeze durerile, pentru că viața pe acest pământ nu privează pe nimeni de suferință, iar ei trebuie să știe să sufere în mod avantajos. Când ești mic îți însușești cel mai bine lecțiile de viață, iar suferința este un bun pedagog, mai ales dacă noi ca părinți vom fi lângă ei, înțelegând, primind, purtând, încurajând. 

Este cu siguranță o provocare de a privi lucrurile astfel, însă realizez tot mai mult, mai ales constatând gravitatea realităților sociale pe care le traversăm și care vor urma, că pruncii noștri trebuie să știe să poarte cu demnitate, noblețe și generozitate multe dureri ale acestui veac. Trebuie să învețe a sintetiza suferința în răbdare, în nădejde, în aripi noi și puternice de Cer, să devină puternici și neînfricați. Pentru aceasta, noi înșine suntem chemați să înțelegem toate acestea, oferindu-le libertatea și dreptul de a gusta suferința.

Doamne, Iisuse Hristoase, Cela Ce de bună voie ai luat asupra Ta întreaga suferință a firii omenești, Cela Ce ai primit și purtat în chip ipostatic rana întregului Adam care suntem, pentru a le preface toate în biruința Învierii, dăruiește-ne și nouă puterea lăuntrică de a primi și purta ceea ce Tu îngădui pentru noi și pentru fiii noștri, spre Slava Ta și mântuirea noastră! Tainic unește rana noastră de peste veac cu rana Ta, cuprinzându-ne în nesfârșita Ta iubire și dăruiește sfântă biruință și pruncilor noștri!

Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, Care cu smerită discreție ai purtat suferințele preaiubitului tău Fiu, pune în inima noastră de mamă cugetul și puterea prin care să îi ajutăm pe fiii noștri a purta crucea încredințată lor de la Domnul spre transformarea lăuntrică după Chipul și Asemănarea la care sunt chemați! Amin!