Mintea curăţită se bolteşte ca un cerc peste suflet. Pe cerul acesta luminează Soarele dumnezeiesc, sau el e mediul străveziu al acestui Soare. Mintea sufletului nu mai e închisă, căci nu mai e umplută de lucruri mărginite, ci e deschisă lui Dumnezeu cel infinit şi atotluminos. Dar e deschisă când e curată. Prin aceasta mintea vede şi mai bine care este adâncimea şi înălţimea şi lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe acestea le face apoi cunoscute prin cuvânt tuturor celor ce au şi ei duh şi sunt dispuşi să le primească.

Cel ce reuşeşte să facă trupul slujitor al minții, aduce la unitate, prin mintea lucrătoare în trup, toată lumea.

E o idee obişnuită a Părinţilor că mintea e preotul care, când e unită cu Dumnezeu, ca indefinitul personal cu infinitul personal, săvârşeşte o liturghie tainică pe altarul ceresc, aducându-se pe sine şi odată cu sine cele adunate şi unificate în ea - deci toată lumea - lui Dumnezeu, sfinţind-o în minte sau în acest „loc” în care se întâlneşte credinciosul cu Dumnezeu.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 50-51)