Mintea practică e mintea preocupată de virtuţi, mintea naturală e cea care contemplă natura, iar mintea teologică e cea care contemplă pe Dumnezeu. Ele sunt aşezate pe trei trepte. Nu poate dobândi cineva mintea teologică dacă n-a trecut prin cea practică şi naturală .

Mintea umblă veşnic pe cărările cunoştinţei de Dumnezeu. În acest sens cunoştinţa aceasta e o lumină neînserată. Dar şi în sensul că nu e definită prin nimic mărginit.

Mintea celor în care s-a sălăşluit Duhul a devenit simplă, pentru că în ea totul e armonios şi concentrat în Duhul; în ea nu sunt îndoieli, sfâşieri, contraziceri, schimbări de metode şi ţinte fără siguranţa că sunt mai bune ca cele dinainte şi că vor duce în mod neîndoielnic la succes cum n-au dus cele dinainte.

Mintea sau înţelegerea nu are deci numai un rost teoretic, ci şi un rost practic, altruist şi plin de adevărata simţire.

Iuţimea (mânie) şi pofta sunt în legătură cu mintea, deci mintea nu e cu totul rece şi statică.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 47-49)