Un anume Iacov, care locuia într-un oraş finlandez şi se distingea printr-o fire cucernică şi milostivă, nu avea copii (deoarece soţia lui nu născuse niciodată) şi, de aceea, se ruga neîncetat Domnului Dumnezeu să-i dăruiască un prunc de parte bărbătească pentru a moşteni întreaga lui avuţie. Auzind multe despre slăvitele şi nespusele minuni săvârşite la mormântul Cuviosului Părinte Alexandru, s-a gândit în sinea lui, zicând astfel: „Voi merge şi eu să mă închin înaintea sfântului şi minunatului său mormânt”. Era încredinţat că Dumnezeu, pentru rugăciunile plăcutului Său, îl va ajuta să dobândească cele dorite. Şi astfel, luându-şi toate cele necesare, a pornit pe drumul către Mănăstirea Preasfintei Treimi.

Sosind la Mănăstirea Preasfintei Treimi, a căzut la mormântul Cuviosului şi cu lacrimi s-a rugat lui, zicând: „Miluieşte-mă, o, Cuvioase Părinte, robule cel ales al lui Hristos, Dumnezeului nostru, căci ştiu că ai dobândit har înaintea Lui şi toate câte le voieşti poţi să le ceri de la El şi nici un om care vine la tine nu pleacă ruşinat. Fă acum şi pentru mine o rugăciune să-mi dăruiască rod din pântecele neroditor al soţiei mele”.

După aceea a sărutat cu cinste, cu frică şi cu evlavie icoana Cuviosului, care se afla la mormântul lui. Şi imediat s-a convins în sinea lui de ajutorul neîndoielnic al Sfântului, deoarece inima lui s-a umplut de credinţa şi de nădejdea că cererea lui nu a fost făcută în zadar şi, săvârşind un maslu, s-a întors cu bucurie la casa sa. După un an a venit iarăşi la Mănăstire împreună cu soţia sa, ducând în braţe un băieţel şi spunându-le tuturor că acel prunc i l-a dăruit Dumnezeu pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Alexandru, Făcătorului de minuni.

După ce au săvârşit un maslu de mulţumire şi au rânduit pentru obşte un mare ospăţ şi au făcut milostenie, s-au întors cu bucurie la casa lor, dând slavă şi mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Cuviosului Părinte Alexandru.

(Sfântul Alexandru din Svir, Proorocul Sfintei Treimi, Editura Egumenița, 2009, p. 110)