Era chiar după război, în satul Samarovsk, regiunea Rostov (staţia Kaiala). Într-o iarnă, mătuşa mea, Niusea, s-a dus după apă. Cu toate că era zăpadă multă şi ger, nu avea de ales.

A ajuns la copcă şi s-a aplecat ca să umple găleata cu apă când, deodată ‒ ori a alunecat, ori gheaţa de sub ea s-a spart ‒ s-a pomenit în apa rece şi pe moment şi-a pierdut cunoştinţa. Când s-a trezit, stătea culcată pe zăpadă lângă copcă, iar alături de ea era un bătrânel.

Deşi mătuşa s-a speriat rău, ar fi vrut să-l întrebe: „Bunicule, de unde ai apărut şi cum m-ai putut scoate?”, dar bătrânul şi dispăruse. Mătuşa a venit acasă şi a privit spre icoană. Iată, bunicul era însuşi Sfântul Nicolae!

(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2004, p. 161)