Viața Sfântului Alexandru din Svir

3 August 2018 Vieţile Sfinţilor
 

Cuviosul Părintele nostru Alexandru s-a născut la Oloneţ, în ţinutul Novgorodului, în urma unei descoperiri primite de părinţii săi, Ştefan şi Vasa. Din botez, el a fost numit Amos, iar când a crescut a fost încredinţat unui om evlavios pentru a-l învăţa dumnezeieştile Scripturi, dar copilul întâmpina mai multe greutăţi la pricepere decât cei de o vârstă cu el. Într-o zi, pe când cerea cu dinadinsul ajutorul Maicii lui Dumnezeu în mănăstirea Ostrog, care se afla lângă satul său, a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care îl îmbărbăta şi de atunci a putut să înveţe cu uşurinţă. În fiecare zi el mergea la biserică şi petrecea în multă înfrânare, deşi era încă tânăr cu vârsta. Când a crescut, părinţii s-au pregătit să-l căsătorească, dar el le-a arătat că nu dorea să fie decât al lui Dumnezeu şi, punând pricină că merge la lucru într-un alt sat, a plecat cu bucurie pe calea care urma să-l ducă la mântuire. Deci trecând râul Svir, a ajuns noaptea în preajma unui lac înconjurat de o pădure de nepătruns. În vreme ce se ruga lui Dumnezeu să-l călăuzească, o rază de lumină a strălucit locul acela şi a auzit o voce cerească care îi poruncea să meargă la mănăstirea Valaamului, vestindu-i că după ce se va nevoi acolo pentru o vreme, va veni din nou în locul acesta pentru a întemeia o mănăstire. Dimineaţa s-a pornit iarăşi la drum şi, fiind călăuzit de un om pe care l-a întâlnit, a trecut degrab calea care-l despărţea de mănăstirea Valaamului. Iar când au zărit mănăstirea în depărtare, tovarăşul său de drum a dispărut deodată, lăsându-l pe Amos să înţeleagă că fusese un înger trimis de Dumnezeu.

Deci a mers la egumenul Ioachim care, pentru a-l încerca, i-a arătat toate greutăţile vieţii călugăreşti, plină de nevoi. Dar cum tânărul stăruia, stareţul a primit să-l tundă, dându-i numele Alexandru şi urându-i putere şi răbdare pentru a duce la sfârşit lupta cea bună. Fiind atunci în vârstă de 26 de ani, Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu şi fraţilor. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopţile priveghind în rugăciune şi în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea şi arăta atâta smerenie şi ascultare, încât cineva putea crede că era un înger în trup.

În această vreme, părinţii lui deznădăjduiţi căutându-l peste tot, după trei ani au aflat că se află la Valaam şi tatăl său a venit acolo ca să încerce să-l înduplece să se întoarcă acasă. Dar, în urma poveţelor fiului său, chiar el a purces pe calea călugăriei în mănăstirea Maicii Domnului din satul său, în vreme ce soţia sa primea şi ea chipul monahicesc, luând numele de Varvara. După un timp, Alexandru aflând că părinţii săi s-au mutat la Domnul, şi-a zis: „Şi eu sunt muritor!” şi a început nevoinţe mai mari, pentru a se pregăti pentru întâmpinarea Domnului. Lucra la brutărie, căra apă şi lemne din pădure şi slujea tuturor cu bucurie. Noaptea mergea în pădure unde se dezgolea până la brâu, lăsându-se pradă ţânţarilor, şi se ruga până dimineaţa, când se ducea la biserică înaintea tuturor şi rămânea până la sfârşitul slujbei, luând seama cu dinadinsul la sfintele slujbe dumnezeieşti. Aşa a ajuns să fie cinstit de toţi călugării, ceea ce îl tulbura şi îl făcea să se gândească să fugă în pustie, pentru a scăpa de lauda oamenilor, care îi primejduia mântuirea.

Deci a cerut binecuvântarea egumenului, dar acela nu i-a dat-o, zicând că este prea tânăr şi neîncercat. Astfel, sfântul şi-a tăiat voia şi a început iarăşi viaţa sa de nevoinţă în ascultare. Dar într-o noapte, în vreme ce se ruga, a auzit o voce care îi poruncea să meargă în apropierea lacului unde avusese descoperirea când a plecat de acasă. Totodată, o lumină strălucitoare i-a arătat locul unde avea să zidească noua mănăstire. Mărturisind mai apoi egumenului ceea ce i s-a întâmplat, acesta i-a dat acum binecuvântare să plece, iar sfântul a purces la drum la căderea nopţii, neluând nimic altceva decât hainele pe care le purta pe el. Călăuzit de Dumnezeu, a ajuns degrab aproape de lac. Acolo a ridicat o mică colibă într-un loc arătat de o rază de lumină şi a început să se nevoiască în rugăciune şi cântări de psalmi ziua şi noaptea, postind şi priveghind, depărtat de toate grijile lumii.

Într-o zi, pe când mergea după apă, o voce de sus i-a spus: „Alexandre, pentru că din tinereţe ai mers pe calea cea strâmtă şi cu necazuri, îţi voi încredinţa spre călăuzire o mulţime de suflete. Să nu-ţi întorci faţa ta de la ele, ci povăţuieşte-le pe calea mântuirii”.

Nu departe de acea pustie, trăia un boier pe nume Andrei Zavalişin, care mai târziu avea să fie Sfântul Andrei de Ondrusov. Într-o zi, acela fiind la vânătoare, un cerb i-a ieşit în cale. Urmărindu-l, s-a depărtat de tovarăşii lui şi deodată a nimerit în faţa colibei lui Alexandru. Crezând că este o ispită diavolească, sfântul s-a înspăimântat, căci nu văzuse faţă omenească în locurile acelea, dar în cele din urmă l-a primit pe boier, iar acela dându-şi cuvântul său că nu va mai spune la nimeni, Alexandru i-a povestit cum a petrecut în pustie vreme de şapte ani.

Luând apoi binecuvântare, Andrei s-a reîntors la ai săi, dar n-a putut să ţină ascunsă povestirea vieţii minunate a Sfântului Alexandru, aşa încât vestea despre el s-a răspândit pretutindeni. Până şi fratele lui Alexandru, Ioan, a auzit de aceasta şi a pornit să se nevoiască şi el în pustie, unde fratele său l-a primit cu dragoste. Însă nu după multă vreme, Ioan s-a mutat la Domnul şi au venit alţi doritori de viaţă îngerească. Iar sfântul i-a aşezat în apropiere, în colibe osebite, pentru a petrece în linişte şi rugăciune neîncetată. Toţi se supuneau cuviosului, care îi întărea cu învăţăturile sale să rabde lipsurile şi să rămână pe calea cea strâmtă care duce la mântuire.

După ce binefăcătorul obştii, Andrei Zavalaşin, luând binecuvântare de la sfânt, a lăsat lumea şi s-a făcut călugăr la mănăstirea Valaam, Cuviosul Alexandru a început să are şi să semene pământul, ca să hrănească călugării şi pelerinii care veneau la mănăstire. Pe lângă muncile acestea, el adăuga alte nevoinţe, căci îndura frigul greu din acele locuri, nădăjduind prin aceasta să scape de focul cel veşnic.

În al 23-lea an al petrecerii sale în pustie, în 1508, o mare lumină i s-a arătat în vremea rugăciunii sale de noapte şi a văzut trei bărbaţi străluciţi, care luminau cu o slavă negrăită şi ţineau fiecare în mână câte un toiag. Spăimântându-se, sfântul căzu cu faţa la pământ, dar ei l-au ridicat şi i-au spus: „Nu te teme, căci Sfântul Duh s-a sălăşluit întru tine, pentru curăţia inimii tale”. Apoi l-au încredinţat iarăşi că va zidi în acel loc o biserică de piatră şi va ridica o mare mănăstire. Iar sfântul a răspuns că este păcătos şi nevrednic de aceasta, căci el a venit acolo doar pentru a-şi plânge păcatele. Dar bărbaţii l-au întărit, sfătuindu-l să închine biserica Sfintei Treimi care i S-a arătat. După aceasta au dispărut, zicându-i: „Pacea Mea o las ţie”. Şi fiind sfântul nedumerit în ce loc să zidească biserica, un înger i s-a arătat deodată, cu aripile deschise, şi i-a arătat chiar locul unde i se arătase Sfânta Treime.

Deci începând lucrările pentru o biserică de lemn, fraţii îl sileau pe sfânt să primească preoţia, dar Alexandru se apăra zicând că este peste puterile lui. În cele din urmă, cu porunca arhiepiscopului de Novgorod, Serapion, Sfântul Alexandru a primit să fie hirotonit şi biserica a fost sfinţită. Luând preoţia, cuviosul şi-a îndoit nevoinţa şi smerenia. El nu şovăia să-i ajute pe fraţi la brutărie şi în ascultările cele mai de jos. Noaptea, în vreme ce fraţii dormeau, adesea mergea să macine grâul pe care fiecare dintre fraţi trebuia să-l macine înainte de slujba de dimineaţă. Nu se întindea niciodată să doarmă, nu îşi spăla decât mâinile şi era întotdeauna îmbrăcat cu o rasă de rând şi peticită, încât oaspeţii nu puteau să-l deosebească de cel mai smerit dintre fraţi.

Veghind ca un tată asupra călugărilor, îi sfătuia să fie atenţi la mântuirea sufletului lor, depărtându-se de orice deşertăciuni. El îi îndemna să se pocăiască fără făţărnicie înaintea lui Dumnezeu, plângându-şi neîncetat păcatele lor, căci pocăinţa este cheia Împărăţiei cerurilor. Iar fraţii, urmând sfaturilor lui, înmulţeau faptele bune, trăind ca şi îngerii, astfel încât, după mutarea sa la Domnul, mai mulţi dintre ucenicii săi au fost cinstiţi ca şi sfinţi: Sfântul Atanasie de Siandemsk, Ghenadie şi Nichifor de la lacul Vaje, Macarie de la Oredet, Macarie Romanul. De asemenea, mulţi credincioşi veneau la mănăstire pentru a se mărturisi şi pentru a primi sfaturi şi mângâiere în necazurile lor.

Astfel, cu ajutorul ţarului Vasile Ivanovici, Sfântul Alexandru a ridicat o biserică de piatră, sfinţită de arhiepiscopul Macarie de Novgorod. Apoi, cu câţiva ani înainte de fericita sa pristăvire, cuviosul a mai zidit o biserică, tot cu ajutorul ţarului, închinată Acoperământului Maicii Domnului, pe care Preacurata a binecuvântat-o arătându-se aşezată ca şi pe un tron deasupra altarului şi făgăduind că va răsplăti fiecăruia care va aduce oricât de mic ajutor la ridicarea bisericii. Această vedenie a văzut-o cuviosul împreună cu ucenicul său de chilie, Atanasie.

Ajungând la adânci bătrâneţi, Sfântul Alexandru i-a adunat pe fraţi cu un an înainte de plecarea sa la Domnul şi făgăduind că va rămâne în mijlocul lor, i-a rugat să-i arunce trupul său într-o mlaştină, dar numai după ce vor călca toţi peste el. Însă la stăruinţa ucenicilor săi, a primit să fie îngropat aproape de biserica Schimbării la Faţă, pe care o construise. Deci venind ziua care o spusese mai înainte, la 30 august 1533, având 85 ani, Sfântul Alexandru s-a mutat la Domnul. Mormântul lui însă a început să reverse tămăduiri asupra celor care veneau la el cu credinţă.

Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost distrusă de nemţi şi de lituanieni în 1628, dar apoi a fost refăcută, iar în 1641 au fost descoperite moaştele nestricate, ca şi vii, ale sfântului. Mănăstirea a cunoscut o mare înflorire în secolul XIX, sub înrâurirea ucenicilor Sfântului Paisie de la Neamţ. În 1918, moaştele Sfântului Alexandru au fost luate şi cercetate de comunişti, stând ascunse până în 1998, când au fost descoperite în aceeaşi stare de nestricăciune, de parcă sfântul ar fi fost viu. La prima slujbă săvârşită lângă ele, în Muzeul Academiei de Medicină Militară din Peterburg, unde au fost găsite, moaştele au început să izvorască mir. Mutate spre închinare în Mănăstirea Pokrovo-Terveniceski, moaştele au izvorât o mulţime de tămăduiri în rândul credincioşilor veniţi din întreaga Rusie, în vreme ce nu conteneau să izvorască mir, în văzul tuturor, spre slava lui Dumnezeu, care preamăreşte pe bineplăcuţii Lui. Amin.

 

Ultimele din categorie