O femeie oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Maria, sărăcă de bogăţia trupească, ci la suflet credincioasă şi îmbunătăţită, avea un copil mic de un an. Şi într-o zi, vrând să ducă de mâncare bărbatului său care lucra în ţarină, dar neavând ea pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul, s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: „Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva să-l păzească, decât numai darul tău, că eşti Maica sărmanilor”.

Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei. Şi după ce a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin, şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei. Deci, auzind din ţarină, a alergat  cu bărbatul ei, plângând moartea copilului. Şi, ajungând acasă, au aflat casa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi pardoseală. Atunci socotind femeia cum a ars copilul, plângea nemângâiată, zicând: „O, preafericită Stăpână, eu am dat cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maica a milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?”.

Însă, căutându-l, l-a aflat viu, şi mai mult s-au înspăimântat, pentru că nici un lemn n-a rămas nears sau haină din casă. Şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor, care îi acoperă şi îi păzeşte pe dânşii şi îi izbăveşte din multe primejdii.

(Din minunile Maicii Domnului, Ediţia a II-a, p. 182-183)