Când fiul meu nu împlinise încă doi ani, a avut o puternică intoxicaţie alimentară. Soţia m-a sunat la serviciu şi mi-a spus de starea lui gravă. Avea febră mare, care continua să crească. Medicul trebuia să vină abia după-amiază şi, dacă starea copilului nu se ameliora, trebuia chemată urgent Salvarea. Am venit repede acasă. Copilul era culcat în pat şi cu ochii aţintiţi spre tavan. Nu recunoştea pe nimeni. Când i-am atins capul, inima mi-a îngheţat pe loc: fontanela era deschisă ca la un nou-născut. Soţia mea era în stare de şoc. Rostea neîncetat „Născătoare de Dumnezeu” şi îşi punea toată speranţa doar în Unul Dumnezeu.

Eu m-am repezit spre colţul sfânt, am îngenuncheat în faţa icoanelor şi am început să mă rog fierbinte. Apoi am venit lângă copil şi cu mâna pe burta lui rosteam „Tatăl Nostru”. Am hotărât să nu chemăm deocamdată Salvarea. Când a venit medicul, copilul se simţea deja mai bine, febra îi scăzuse. Medicul a spus că nu era nevoie să-l ducem la spital, ci doar să îi dăm medicamentele prescrise de el. După ce a plecat, eu am uns fruntea şi burta copilului cu ulei sfinţit de la racla Sfântului Nicolae. Aceasta s-a întâmplat într-o joi - ziua pomenirii sfântului. Băiatul a adormit, iar soţia a alergat la farmacie după medicamente. Peste o oră copilul s-a trezit. Zâmbea. Nu mai avea febră, iar fontanela era închisă. S-a însănătoşit fără să mai ia medicamente. „A venit cineva la tine în somn?”, l-am întrebat eu. „Da”, mi-a răspuns el. Aşa Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, ne-a vindecat copilul.

Serghei, oraşul Samara

(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2004, pp. 92-93