Orice persoană care se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Hristos este mistică. Dar, pentru că toți ne împărtășim cu nevrednicie, nu suntem mistici. S-a spus că și o singură Liturghie cap la cap dacă aduni cu participare reală, cu toată ființa ta, în lumea asta, ai asigurat un loc în Rai. Unii primesc acest dar mai mult, alții mai puțin, iar mântuirea e numai din mila Judecătorului.

Când Cain l-a ucis pe Abel, s-au pus rădăcinile lumești ale misticismului, ale invidiei pentru cei al căror dar e mai bine primit, pentru cei care, fără niciun merit, din dragostea lui Dumnezeu, au mai puțină nevrednicie decât alții.

Misticismul vine din dorința de a pune sub control omenesc ceea ce nu este al tău, voința persoanelor treimice. Acționezi în lume cu gândul că poți controla ce se face în cer. Când lucrurile nu decurg cum ai dori, distrugi, tot dintr-un reflex mistic. Persoanele ucise ajung unde tu nu vei putea ajunge decât prin pocăință.

Adepții misticismului cred că Dumnezeu îi ajută să rezolve problemele lumești de care sunt cu totul absorbiți. Însă, însuși faptul de a fi atât de absorbit de cele lumești e o cădere în ispită. Deja ești înșelat în felul în care vezi lumea, iar pe acest fond ți se dă gândul că succesele și insuccesele lumești ar depinde de acțiunea duhurilor bune sau rele. În realitate, totul este deja precar existențial, iar părerea că unele sunt bune sau rele ți-e dată de ispititor numai pentru a rămâne în starea în care te afli. Un fel de dat la bicicletă fără lanț.

Persoana mistică se desprinde de probleme lumești, le lasă măcar pentru o clipă deoparte, clipa unirii cu Hristos. Și și-ar dori să fie o clipă veșnică. Să treacă dincolo, în brațele lui Hristos, chiar atunci. Apoi, ca orice om, revine în lume.

Dorul să nu ne fie cu schimbare în misticism, ci să fie cu revenire în unire adevărată. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.