Când spunem permanentă nu e vorba de o continuitate obiectivă în sens matematic, eventual derivabilă, cu viteze și acccelerații ale manifestării, adică după mintea omului. E o analogie prin care vorbim de puzderia de evenimente necunoscute prin însăși natura lor, personale și comunitare, unice, resimțite ca bucurie dăruită, când sunt personale, și ca dragoste agapică manifestată, când sunt comunitare. Dacă e vreun fel de a fi văzută public, Învierea permanentă comunitară creștină se manifestă prin curajul firesc de a trăi cu folos în lume și de a sluji celorlalți după talanții primiți.

Altfel spus, niciun post comunitar și nicio sărbătoare nu poate exista și nu există fără fondul nevăzut al bucuriei permanente. Între grija Atotțiitorului și lume se află ceva protector, pentru a nu fi arși de focul prea tare: bucuria permanentă dăruită oamenilor. Focul și bucuria prin dar oricum există, că îi recunoaștem existența sau nu. Această bucurie permanentă este starea firească a creștinătății, față de care Învierea publică are un rost complementar. Nici una, nici cealalată nu pot lucra singure. În loc să fie așezată numai ca stare de atins de unul sau altul dintre noi, bucuria permanentă poate fi acceptată ca realitatea vie a unui mers pe apă, în care când unii se afundă alții se ridică, pentru că au cerut ajutor și mereu suntem împreună. De fapt, e ceva evident oricui, corabia Bisericii navighează prin istorie. Nu e acesta un motiv de bucurie permenentă?

Nu avem nevoie să știm cine o are, cine e acum sau în vreun moment sau altul la interfața cu răutățile lumii protejându-ne prin rugăciunile bine primite pe toți, avem nevoie să știm că bucuria este prezentă în ascuns, că are consecințe asupra lumii, și curajul să spunem aceasta. Că sunt mădulare în trupul mistic al Bisericii care o trăiesc și prin care totul corpul e viu. Că dragostea și Cuvântul vin nu numai prin potir, direct, ci și prin inimi, indirect, dar necreat. Prin care inimi? Prin toate, și mai ales prin inima ta.