În societatea consumistă de astăzi, standardele se calculează cantitativ, în funcţie de parametri abstracţi, bazaţi pe randament, calitate, eficienţă etc. Să luăm spre exemplu o firmă. Capacităţile de muncă ale lucrătorilor sunt de cele mai multe ori ţinte calculate anterior, lipsite de preocupare pentru oameni. În această perspectivă, mişcarea de peste ocean numită „christian business” încearcă să recreeze o atmosferă de „trade” bazată pe principiile fundamentale creştine, printre care menţionăm compasiunea, înţelegerea, spiritul civic, implicarea, ajutorul etc. Din păcate însă asemenea încercări sunt doar sporadice. În Occident mai ales, politica junglei economice înseamnă înghiţirea şi dezintegrarea celui slab şi adaptarea la orice condiţii de piaţă. Astfel, îmi spunea un prieten care munceşte din greu în Italia, că pauza de toaletă este calculată strict şi scăzută din numărul total de ore de muncă, nu cumva să fie plătită.

Omul, în asemenenea condiţii, devine un robot bun de muncă, care trebuie exploatat la maximum. În această filosofie a randamentului maxim, există însă lipsuri fundamentale: capacităţile creative, organizatorice, străfulgerările de entuziasm, spiritul de convingere, mimetismul celor care muncesc sau nu, inovaţia, toate acestea sunt lăsate la o parte sau ignorate in corpore pentru ideea fixă de eficacitate.

„Politica de cadre”, aşa cum era ea numită în vremurile de întuneric prin care am trecut, suferă frecvent de boli de nutriţie, de parazitoze valorice fundamentale, de sindrom al linguşelii sau de excrescenţe maligne ale delaţiunii, părerilor sau invidiei.

Revenim la reproş. Orice lucrare comunitară are în mod sigur o procesualitate unică, în care trebuie respectate anumite reguli şi ţinte. Asta înseamnă că disfuncţiile trebuie să apară şi trebuie reparate. Aici intră şi neatenţia, ignoranţa, lenea, delăsarea etc. Criticile justificate sunt în mod sigur calea către corectarea greşelilor, voite sau nu. Ele sunt astfel o necesitate interioară a lucrului în echipă.

Important însă este şi felul în care faci cuiva un reproş, după ce a greşit. Dacă o asemenea mustrare este distantă, vocală, emană superioritate şi dispreţ, dacă umileşte sau descurajează, atunci de cele mai multe ori ea se încadrează în categoria abuzurilor sau chiar a păcatelor. De fapt reproşul abuziv instaurează în primitor o distanţă, o reacţie, mai ales atunci când critica nu este justificată sau nu e înţeleasă deplin.

Mai există în politica de birou un fenomen demn de catalogarea sa în manualul manipulării sovietice. Există oameni care au reproşuri gata pregătite, care în loc să răspundă la salut au deja critici la activ, pentru a instaura deja un climat în care inferioritatea celuilalt poate fi folosită abil. Ştiu oameni care când te întâlnesc, îţi reproşează ceva (hai băi, de ce nu răspunzi la telefon, deşi nu te-au sunat sigur), fac observaţii acide cu privire la aspecte din viaţa ta, doar-doar ar căpăta ceva credit în faţa ta sau şi-ar exprima spiritul de dominaţie.

Hristos nu face reproşuri, nu doreşte să domine, criticile lui vizează defectele de mântuire ale oamenilor, mustră fără a jigni, dojeneşte iubitor, e interesat fără a deveni insistent, e discret fără a fi superficial, sancţionează răutatea fără a instaura obedienţa, urăşte păcatul dar iubeşte pe păcătoşi. Dumnezeu caută întotdeauna un nou început al umanităţii în persoane, deschide izvorul de viaţă ascuns sau surpat în fiecare om, deşteaptă dorul după nemurire, transformă delăsarea păcatului în bucuria schimbării.

În această perspectivă, o disciplină comunitară creştină trebuie în mod necesar să dezvolte respectul pentru valoare, grija pentru fiecare suflet nemuritor, atenţia pentru detalii dar şi pentru întreg, încurajarea spiritului creativ, dezvoltarea relaţiilor inter-umane, respingerea minciunii, delaţiunii şi răutăţii.