Muzica bizantină este o artă a rugăciunii, o artă a spiritualității, este o parte a cultului Bisericii și un fapt spiritual în viața oricărui creștin, întrucât prin intermediul acestei arte se aduce slavă lui Dumnezeu.

Sărbătoarea este un o zi în care omul se lasă purtat de influența distracției și a petrecerilor, gândindu-se că melodiile și muzica îl vor ajuta să își spele sufletul de situațiile problematice care îl apasă. Și, pentru a fi clar, nu mă refer la muzica tradițională care face parte din rugăciune, întrucât după fiecare sărbătoare a Bisericii se obișnuia să urmează o celebrare cu muzică și dansuri tradiționale, ce exprimau credința populară, ci mă refer la cântecele și dansurile care îi îndepărtează pe oameni de la o relația adevărată cu Biserica și cultura.

Această problemă este abordată în mod caracteristic de către Sfântul Vasile cel Mare în omilia sa adresată tinerilor, în care spune:

Pentru a vorbi în general și mergând până acolo unde este nevoie, puritatea sufletului cuprinde trei lucruri: disprețul plăcerilor trupești, refuzul de a ne desfăta ochii cu glumele fără sens ale bufonilor, sau cu trupuri care provoacă patimi și neacordarea de atenție cântecelor care smintesc mintea, întrucât patimile, rezultat al josniciei și umilinței, sunt cauzate de acest gen de muzică. Pe de altă parte, trebuie să ne folosim de acea muzică ce este bună în sine și care duce la rândul său către lucruri bune, și anume cea pe care David, Sfântul psalmist, se spune că a folosit-o ca să potolească nebunia regelui. De asemenea tradiția spune că atunci când Pitagora a întâlnit niște petrecăreți beți, i-a poruncit cântărețului din flaut, care era sufletul petrecerii, să schimbe tonalitatea și să cânte o arie dorică, cântec i-a dezmeticit pe toți într-atât încât și-au aruncat cununile și au mers acasă rușinați. Alții, auzind sunetul flautului, s-au veselit precum Coribantes și Bacchantes. Într-atât de mare este diferența atunci când alegem să plecăm urechea și să ascultăm muzică sănătoasă sau pătimașă (Cuvânt către tineri despre folosirea cuviincioasă a literaturii grecești).

În fragmentul de mai sus, Sfântul Vasile cel Mare subliniază importanța muzicii psaltice, prezentând-o drept un mijloc prin care sufletul omului se poate curăți și prin care poate primi alinare. Această muzică, interpretată de David, liniștește pe om și îl aduce la starea inițială care nu poate fi alta decât relația sa cu Dumnezeu.

Viziunea Sfântului Vasile în ceea ce privește valoarea sa psiho - educațională și terapeutică se bazează pe faptul că orice glas al muzicii bizantine are o anumită caracteristică și un efect asupra psihicului uman. Fiecare glas naște un anume sentiment în fiecare suflet, uneori doxologie, alteori melancolie, devotament, câteodată implorare iar alteori tânguire. În acest fel, omul poate comunica în mod sănătos cu Dumnezeu, întrucât rugăciunea nu este o condiție mecanică ci se exprimă diferit. Această varietate a sentimentelor este creată de muzica psalitcă, aducând practic pacea în suflet, precum și curățirea sa.

Glasul întâi naște în om simțul doxologiei, de slăvire. Acesta este glasul care definește muzica în categoria artelor întrucât, așa cum spunea Sfântul Ioan Damaschin: Dintre toate (glasurile) aveți prima izbândă. Primul glas aduce în om speranța mântuirii, întrucât creează un sentiment al vigilenței și al devotamentului.

Glasul al doilea trezește sentimentul recunoștinței căci muzica înmoaie oasele și îndulcește inima precum mierea cea mai dulce. Ascultând acest glas, omul devine blând și liniștit, o componentă cheie a comunicării sănătoase dintre Dumnezeu și creația Sa.

Cel de-al treilea glas se caracterizează prin lipsa eleganței, simplitate și tărie care trezește în om un sentiment al bucuriei nesfârșite și al speranței tainice. Acesta este un glas al marșului.

Glasul al patrulea este cel al dansului și al sărbătorii. Muzica sa naște sentimentul sărbătorii. Nu este de mirare că la două mari sărbători, Înălțarea Sfintei Cruci ( 14 septembrie) și Duminica Sfintei Cruci (din Postul Mare) care sunt strict zile de sărbătoare a învierii prin cruce, doxologia este cântată pe glasul al patrulea. De sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie) și a Intrării Maicii Domnului în biserică (23 noiembrie) cântarea a noua este intonată pe glasul al patrulea.

Plagalul glasului întâi (glasul V) este caracterizat drept un glas al tânguirii. El creează în om o jelire cu bucurie și sentimentul de cerere de la Dumnezeu. Când cineva aude acest glas simte în adâncul inimii simțământul pocăinței cu bucurie precum și o înviere personală. De aceea, nu numai troparul Hristos a înviat, ci și cântările Învierii din Duminica Paștilor sunt cântate pe glasul V, pentru a sublinia trecerea de la Cruce la Înviere, de la tristețe la bucurie.

Plagalul glasului doi (glasul VI) aduce o cantitate dublă de bucurie. Acest glas se caracterizează prin dulceața speranței. Este un glas mistagogic. El creează în om sentimentul iubirii de Dumnezeu, smerește și îmblânzește inima și înnoiește pe om.

Plagalul glasului trei (glasul VII) este simplu. Intervalele diatonice îl caracterizează drept grav sau greoi. Acesta naște în ascultător sentimentul trudirii pe calea duhovnicească. De aceea Sfântul Ioan Damaschin îl numește drept o melodie care ne amintește de marșurile oștilor.

Plagalul glasului patru (glasul VIII) este de asemenea un glas al festivului și al marșului.

Observăm astfel caracterul mântuitor al artei Bisericii cunoscută sub numele de muzica bizantină. Această muzică acoperă toate segmentele vieții umane și, bineînțeles, este bogăția artei ecleziastice, care a avut întotdeauna drept obiectiv principal reînnoirea și restaurarea omului. Dumnezeu ne-a lăsat moștenirea de a ne plini inimile, de a ne simți în siguranță, fără a avea nevoie de alt tip de muzică ce conduce la degradarea sufletului.