Aici trebuie să cugetăm atât despre faptele cele bune şi rele, cât şi despre consecinţele acestora. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că n-am fost creaţi doar ca să mâncăm bine, să trăim în plăcerea noastră şi să chefuim, şi să ne veselim până la nebunie. Suntem făcuţi pentru a face binele, prin care dobândim, în această existenţă scurtă, viaţa veşnică şi fericită, la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu. Astfel, veacul nostru de acum este un timp al neîncetatei lucrări trupeşti şi sufleteşti, iar cel viitor – al răsplătirii pentru fapte. Însă trebuie să ştim cu siguranţă care fapte au puterea să ne aducă veşnicia fericită şi care pe cea nefericită, pentru a ne feri de unele, iar de celelalte întotdeauna să ne ţinem. Omul este îndoit – făcut din trup şi suflet; şi faptele lui sunt la fel – îndoite. Unul se numeşte omul cel dinafară, iar celălalt – cel dinlăuntru.

Aceştia doi, uniţi într-un singur ipostas al omului, sunt atât de diferiţi, ca cerul cu pământul, şi atât de potrivnici unul altuia, că, fără iluminare prin harul lui Hristos, nu este cu putinţă să te înţelegi singur pe sineţi şi să te conduci fără primejdie. Omul cel dinafară, care este trupul cel stricăcios, făcut de Dumnezeu ca să slujească sufletului, îşi cere drepturile sale, iar omul cel dinlăuntru – sufletul nemuritor –, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru fapta cea bună, îşi cere şi el lucrarea firească şi drepturile. (Sfântul Cuvios Moise de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol.1, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 141)