Nădejdea este o stare a sufletului întemeiată pe credinţă, o stare a neamului omenesc, credinţa este proprietatea esenţială a sufletului, nu este şi n-a fost niciodată popor fără nici o credinţă, numai că religia la sălbatici nu este deloc credinţă ca la unele popoare mai civilizate. Dacă credinţa este în chip firesc înnăscută în om, prin aceasta înțelegem că şi nădejdea este un lucru ce aparţine omenirii întregi, încredinţarea pe care oare inima că va primi ceea ce doreşte, se cheamă nădejde. Oamenii pe pământ sunt atât de strâns legaţi între ei prin firea lor omenească, încât în diferite împrejurări ei îşi pun nădejdea unii în alţii, de pildă pentru apărare, ajutor, mângâiere, calamităţi ş.a. Astfel, copiii îşi pun nădejdea în părinţii lor, femeile în bărbaţii lor şi bărbaţii în femeile lor, rudele şi prietenii îşi pun nădejdea unii în alţii, inferiorii îşi pun nădejdea în superiorii lor, supuşii îşi pun nădejdea în suveranul lor, şi suveranul în supuşii săi; o astfel de nădejde nu e deloc contrară voinţei lui Dumnezeu, afară doar dacă nădejdea pusă în om nu e mai mare decât nădejdea în Dumnezeu.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 374-375)