Adesea sunt întrebat: cum trebuie să te mărturiseşti?... Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct şi hotărât, este: mărturiseşte-te ca şi cum acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar fi ultima oară aici pe pământ când poţi aduce pocăinţă pentru toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara unei îndelungi vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă am gândi astfel despre mărturisire, înainte de a ne înfăţişa la ea, ştiind - nu doar imaginându-ne, ci ştiind cu tărie - că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am pune înainte atâtea întrebări deşarte; mărturisirea ne-ar fi atunci necruţător de sinceră şi adevărată, ar fi directă, nu ne-am strădui să ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunţa cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la cele ce trebuie să le spunem sau să nu le spunem; am spune tot ce, în conştiinţa noastră, apare ca nedreptate, ca păcat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastră umană, de numele nostru de creştin. Nu am avea nici un sentiment că ar trebui să ne protejăm de la unele sau alte cuvinte dure, necruţătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru că am şti cu ce poţi intra în veşnicie şi cu ce nu poţi intra...Iată cum trebuie să ne mărturisim. Este simplu, cumplit de simplu, însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruţătoare sinceritate faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuriile pocăinţei, Editura Marineasa, 2005, p. 45)