Iubite Părinte Rafail, ştiu că ne vom mîntui ca neam. Cum vedeţi Dumneavoastră, un român orto­dox care vieţuieşte într-o mănăstire din Anglia, mîn­tuirea ca neam?

Eu nu ştiu că ne vom mîntui ca neam. Cînd spun aceasta nu înseamnă că dispreţuiesc originile noastre sau orice element al realităţii vieţii noastre naţionale, dar nu ne putem nici lega cu totul de elementele trecătoare, fiindcă, la un moment dat, ele ne şi dezbină. Dacă ne mântuim ca neam? Ce înseamnă să ne mîntuim ca neam? Dumnezeu este Persoană şi vorbeşte ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu eşti cel care te mîntuieşti. Poate că eşti tătar, nu ştiu; cred că eşti român, după cum ai întrebat, dar, orişicine ai fi, tu eşti cel care te mîntuieşti.

Trebuie trecut, totuşi, dincolo de ceea ce ne limitează şi de ceea ce ne desparte. Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, Dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi sîn­tem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este Rusia sau România sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un „cuib", ca şi păsă­rile, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

Dar observ nişte fenomene interesante. Mă simt mai apropiat de voi decît de toate neamurile printre care am trăit cu mult drag şi cu multă îmbogăţire sufletească, în pribegiile mele. Dar mă găsesc mai aproape de voi, într-un fel şi chiar şi ce numesc eu „osemintele” astea ale mele, care trag să mă îngreuieze şi să mă doară, s-au mai consolat cînd am început să zburăm pe deasupra meleagurilor româneşti şi a pămîntului acesta.

Dar să revenim la întrebare. Acolo unde Domnul ne pune, pentru motivele pe care El le cunoaște, aco­lo se face mîntuirea noastră. Şi mîntuirea este — revin la cuvîntul de mai înainte, pe care o să-l recunoaşteţi — devenirea noastră întru fiinţă. Sîntem pentru o scurtă durată aici pe pămînt, precum am fost o scurtă durată în pîntecele maicii. Am murit vieţii din pîntecele maicii ca să ne naştem întru această viaţă, care este exis­tenţă; nu este încă fiinţa.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 61-63)