Deci, fiindcă necazurile sunt folositoare, ca să intrăm prin ele în Împărăţia cerurilor, trebuie să le căutăm, sau cel puţin să le dorim, ca să urmăm Domnului. Şi când vor veni, să le primim cu bucurie ca din dumnezeiasca Mână, ca pe nişte pietre scumpe şi mărgăritare nepreţuite. Şi aceasta mai ales e dator să facă cel ce doreşte să sporească în duhovniceasca viaţă, şi să se lepede cu totul de lume. Fiindcă dragostea veacului acestuia este trupească, şi împiedică dragostea dumnezeiască, şi pentru aceasta, dragostea pământească nu este cu putinţă a se stinge cu totul şi a se dezrădăcina din inima noastră, fără ajutorul necazurilor. Pentru aceasta se bucura Pavel în ele, lăudându-se. Însă poate va zice cineva că Pavel le dorea, că era sfânt şi putea să le rabde, iar noi suntem slabi şi nu putem. La aceasta îţi răspund, că Pavel nu se bizuia pe puterea sa, ci avea în Dumnezeu nădejdea, că nu-i va da mai mult necaz decât ar putea să poarte; şi privind în nebiruita putere a Domnului, decât la a sa neputinţă, cu îndrăzneală zicea: „Toate le pot întru Hristos cel ce mă întăreşte pe mine". Câţi simt vreo mângâiere înlăuntru şi foc dumnezeiesc, fericiţi sunt aceştia dacă doresc să fie necăjiţi, ca să urmeze pătimirii lui Hristos după putere.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 165)