Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupești. Însă cea mai importantă este necredința în Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mică importanță. Vorbind despre necredința în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic, ci ateismul practic ori puțina credință a credincioșilor creștini ortodocși. Ar putea să sune straniu, însă această necredință din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt: indiferența față de Dumnezeu, absența simțământului religios, îndoiala în credință, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea față de viața de dincolo, față de înfricoșătoarea Judecată, de raiul cel veșnic și de veșnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credință care se clatină, despre o nădejde slabă și despre o dragoste care s-a rcit. Iar fără o credință înflăcărată, fără nădejde și dragoste către Creatorul său, omul nu are râvnă, nici forțe spre a lupta cu patimile trupești ce clocotesc întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile trupești. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui o a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o credință puternică și frică de Dumnezeu în inima noastră?   

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Curăția - tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sofia, București, 2007, pp. 41-42)