O altă boală a inimii este necurăţia ei. Când inima pierde harul lui Dumnezeu şi când demonii pun stăpânire pe ea, ea ajunge întru totul necurată. Cuviosul Nichita Stithatul specifică faptul că necurăţia inimii nu constă numai „în a nu te curaţi de cugetările pătimaşe, ci şi în a te mândri cu mulţimea isprăvilor, a te făli cu virtuţile, a te socoti lucru mare în ce priveşte înţelepciunea şi cunoştinţa de Dumnezeu şi în a dispreţui pe fraţii trândavi şi nepăsători”. Acesta este înţelesul pildei vameşului şi a fariseului. Pe de altă parte, fiecare dorinţă trupească a inimii este necurăţie şi adulter, chiar dacă nu este îndeplinită. Domnul spunea: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 28). De asemenea, orice dorinţă - fie ea netrupească, în sensul restrâns al cuvântului, dar care se împotriveşte voii lui Dumnezeu - e o întinăciune a inimii, şi deci o boală a sa.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 199-200)