Odată l-a vizitat un cleric şi a discutat cu el pe diferite teme. Întâlnirea a durat destul timp. La sfârşit vizitatorul l-a întrebat:

- Părinte Epifanie, îmi daţi binecuvântarea să public cele ce le-am discutat?

- Sigur că da. Părinte.

După o perioadă de timp Stareţul primeşte cărticica clericului mai sus zis. Uitase şi de întâlnire şi de ceea ce i-a cerut clericul. Entuziasmat fiind după citirea cărticelei, sună la telefon pe expeditor şi-i spune: 

- Părinte, felicitări pentru cartea Dumneavoastră. Mi-a folosit mult.

- Dar, Părinte Epifanie, nu vă aduceţi aminte?

- Nu!

- Toate sunt ale Sfinţiei Voastre!

Şi i-a adus aminte de discuţie.

- Părinte, l-a întrebat un frate, de ce nu scrieţi şi Sfinţia Voastră ceva despre cutare problemă bisericească? Toţi au scris.

- Ce să scriu, fiule? a spus zâmbind. M-au înregistrat toţi. Nu apuc să spun sau să discut cu cineva în vreo problemă că a doua zi o văd publicată în vreun articol. N-are importanţă. E suficient să apară ideile şi argumentele pe care le vreau, şi să nu se vadă numele meu.

(Pr. Epifanie I. Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 33)