În parabola bunului samarinean ne sunt înfăţişaţi mai întâi un preot şi un levit, persoane considerate evlavioase. Ambii, văzându-l pe nefericitul călător rănit, prădat de tâl­hari, au trecut nepăsători pe alături. Este limpede că aceşti oameni nu-şi puteau iubi aproapele ca pe ei înşişi.

La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au făcut omului aceluia niciun rău. Nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi simplu, uitându-se la el, au trecut mai departe. Veţi spune că nu poate fi vorba de un păcat. Adevăraţii vinovaţi au fost tâlharii, care s-au arătat atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l şi lăsându-l aruncat în drum. Nici pre­otul, nici levitul nu au fost părtaşi la această ticăloşie. N-au participat, dar au greşit împotriva poruncii iubirii, abţinându-se de a-i da o mână de ajutor aproapelui.

Nu obişnuim să ne facem reproşuri pentru ce n-am făcut. Fireşte, ne pare rău când se întâmplă să-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne învinuim de faptul că am scăpat oca­zia de a face un bine, de a da un ajutor care stătea în puterea noastră să-l dăm.

Vom răspunde pentru fiecare caz în care puteam să ne aju­tăm aproapele, dar pe care l-am ratat din neglijenţă, neatenţie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se mai întorc şi ar fi tre­buit să le folosim, fiindcă ne fuseseră trimise de Dumnezeu.

Pe drumul vieţii întâlnim la tot pasul râniţi, fraţi şi surori năpăstuiţi, lăsaţi în părăsire de toţi. Ce vom fi pentru ei: pre­otul, levitul sau samarineanull?

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 337)