Societatea românească trăiește actualmente profunde schimbări. Consecințele anilor lipsiți de libertate, ani de ideologie atee, precum și presiunea exercitată de secularizarea dominantă în Europa creează o ambianță în care românul pierde pe zi ce trece reperele fundamentale de viețuire autentică. Spiritul consumist al vremii, libertinajul moral cu urmările sale nefaste asupra familiei (divorț, avort, păcate contra firii, etc.), pornografia propagată pe toate căile aduc în mintea și sufletul românului de azi clătinări ființiale, dezechilibre lăuntrice și tot felul de sfâșieri dramatice.


Misiunea Bisericii este de a face imposibilul posibil


Într-o astfel de ambianță, Biserica lui Hristos din România este chemată să trăiască în duhul Evangheliei și al Sfinților Părinți. Dar este, oare, posibil să se viețuiască astăzi în „nebunia crucii“ (1 Corinteni 1, 18), în duhul „puterii care în slăbiciune se arată“ (1 Corinteni 1:27)? „A viețui creștinește este imposibil. Posibil este numai ,,a muri“, spunea, acum câțiva ani, marele duhovnic al secolului XX, arhim. Sofronie Sacharov.
Misiunea Bisericii este, prin excelență, aceea de a face imposibilul posibil, de a altoi „gândul lui Hristos“( 1 Corinteni 2:16) pe trunchiul acestei lumi, de a fi „aluatul care dospește toată frământătura“ (Galateni 5, 9).
Poporul lui Dumnezeu din România trăiește astăzi o situație paradoxală. Pe de o parte, se manifestă o uimitoare orientare spre Biserică. Abundenta literatură religioasă publicată, numărul mare de biserici și mănăstiri construite, pelerinajele la așezămintele care adăpostesc sfinte moaște sau la locurile sfinte din țară și străinătate sunt câteva din elementele care arată atitudinea românului față de Biserică. Pe de altă parte, România actuală este deținătoare a numeroase și dureroase recorduri: avort, corupție, copii și bătrâni abandonați, pornografie acaparatoare de teritorii tot mai întinse, tot mai multe familii destrămate, emigrație fără precedent etc.
În acest context, definit prin multe contradicții și confuzie, Biserica este chemată să-L trăiască și să-L mărturisească pe Hristos Cel mort și înviat, pe Hristos Cel aducător de pace, dar și de sabie, pe Hristos „lumină a lumii“, sare a pământului, dar și „nebunie“ și „sminteală“ pentru înțelepții acestui veac.
Viețuirea în Hristos și mărturisirea autentică a Evangheliei Lui este o provocare continuă a conștiinței creștine în general, a conștiinței arhiereului și preotului în mod special. Răspunsul la această provocare este o cruce zilnică, asumată cu mai mult sau mai puțin spirit de jertfă, îndrăzneală mărturisitoare de asumare a Evangheliei în viața proprie și în cea a comunității păstorite.
Greutatea acestei cruci rezidă în faptul că păstorul, preot sau arhiereu, viețuiește în lume, este influențat de lume, se află sub vremi, este om „cu slăbiciuni“, supus atacurilor venite din partea lumii, a trupului și, mai ales, a diavolului. Logica lumii, gândirea lumii, strategia în conformitate cu duhul lumii constituie presiunea la care este supus păstorul de suflete în toată vremea și în tot locul. Asumarea Evangheliei până la ultimele ei consecințe, manifestată prin „nebunia crucii“, prin „când sunt slab atunci sunt tare“, prin puterea smereniei, prin răstignire și moarte cu Hristos pentru a viețui cu Hristos, prin lupta împotriva tentației de atitudine ostentativă și de apărare a propriei imagini, prin iubirea vrăjmașilor este tot mai greu de împlinit chiar și pentru păstorul de suflete.


Familia preotului constituie element de referință în parohie

În cazul preotului de parohie, situația devine și mai complicată. Educat în școala de teologie românească din perioada pre și post decembrie 1989, preotul poartă amprenta unui învățământ teologic care nu și-a găsit sau regăsit pe deplin drumul spre ceea ce este sau ar trebui să fie: spațiu de viețuire în Hristos și de dobândire a cunoașterii teologice necesare unei mărturisiri creștine adevărate.
De îndată ce primește spre păstorire o comunitate parohială, preotul este așezat în fața unor provocări a căror asumare se realizează cu imense greutăți. Enoriașii nu dețin, în general, cunoștințele religioase minime necesare pentru o raportare conștientă a vieții lor la duhul Evangheliei. Influența pornografiei, drama emigrației, concepția copilului unic aduc destrămări tot mai numeroase a familiei cu consecințe nefaste asupra parohiei. Sărăcia în care trăiesc mulți enoriași, lipsa de înțelegere a unora că nu au numai drepturi în parohie, ci și responsabilități, îmbătrânirea satelor prin lipsa de copii și plecarea tinerilor în străinătate creează în unele parohii o stare de incertitudine, instabilitate, nesiguranță.
În același timp preotul este supus și unui alt gen de presiune, venită, de această dată, din interior. Lipsa unei stări duhovnicești și a unei pregătiri teologice adecvate, greutățile de ordin material datorate unei salarizări inexistente sau insuficiente, conflictul izbucnit adesea între viața austeră de preot și exigențele soției și ale copiilor pentru o viețuire în duhul lumii, navetismul unora, lipsa casei parohiale pe alocuri, a unui cântăreț de strană calificat, neînțelegerile între frați și alte asemenea dau naștere unei ambianțe căreia preotul îi face față cu greutate.
Există, prin mila lui Dumnezeu, și situații în care viața parohială și viața personală a preotului se desfășoară în duhul Evangheliei. Nu rare sunt cazurile în care s-a realizat o adevărată obște parohială axată pe viața liturgică intensă, pe spirit de comuniune, de într-ajutorare între enoriași. Familia preotului constituie, de asemenea, element de referință în parohie prin nașterea de prunci, prin participare la viața liturgică a Bisericii, prin implicare în activități culturale, sociale, de pelerinaj etc.


Centru de formare duhovnicească continuă pentru persoanele implicate în misiunea Bisericii


Responsabilitatea Eparhiei în legătură cu școala teologică și cu viața de parohie este complexă și trebuie împlinită continuu, duhovnicește, cu susținere logistică și financiară adecvată. De la punerea la dispoziție a spațiilor necesare desfășurării procesului de învățământ până la ajutorarea parohiilor sărace prin acțiuni de felul „Fondul Păstorul cel Bun“; de la implicarea unor arhierei în procesul de învățământ până la organizarea de întâlniri cu preoții în cadrul Conferințelor preoțești, Cercurilor pastorale sau Cursurilor de obținere a gradelor în preoție; de la sprijinirea bibliotecilor școlilor teologice și ajutorul acordat unor studenți săraci până la organizarea unor centre sociale și educaționale, Eparhia încearcă să-și împlinească răspunderea pe care o are față de școala teologică și viața de parohie.
Provocările actuale la care sunt supuse atât școala de teologie, cât și viața de parohie impun, pe de o parte, o analiză pertinentă a fenomenului și, pe de altă parte, găsirea unor căi suplimentare de implicare a Eparhiei.
De aceea este necesară crearea unei platforme de întâlnire cu participarea cadrelor didactice din școlile teologice din Moldova, a tinerilor care urmează cursuri de masterat în teologie, a preoților de parohie și, eventual, a profesorilor de religie.
La nivelul Arhiepiscopiei Iașilor se încearcă găsirea căii celei mai potrivite pentru atingerea acestui deziderat. Se impune deschiderea într-o bună zi a unui centru de formare duhovnicească continuă pentru ca persoanele, clerici și mireni, implicate în misiunea Bisericii să aibă izvor permanent de inspirație și posibilitatea de a se pregăti continuu pentru lucrarea lor, spre slava lui Dumnezeu. (* Intertitlurile aparțin redacției)