În vremea aceea toți se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura lui Iisus și ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif? Și El le-a zis: Cu adevărat, îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici, în patria Ta. Și le-a zis: Adevărat zic vouă că niciun proroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul, și la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât la Sarepta Sidonului, la o femeie văduvă. Și mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Neeman Sirianul. Și toți în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie. Și, ridicându-se, L-au scos afară din cetate și L-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie; iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo. (Luca 4, 22-30) (Vineri în săptămâna a 18-a după Rusalii)

Venirea Domnului Iisus în Nazaretul natal, la vârsta maturității, dar și de pe altă poziție, a celui devenit faimos pentru cuvintele și faptele Sale, reprezintă un moment aparte în biografia Fiului lui Dumnezeu. Căutat de mulți pentru puterea Sa vindecătoare și, poate de mai puțini, pentru cuvintele Sale dătătoare de viață, devenit deodată subiectul discuțiilor între oameni simpli, dar și între cei învățați, Mântuitorul nu a ocolit orășelul ori mai degrabă satul în care a copilărit și unde, potrivit acelor texte numite „Evanghelii apocrife”, nerecunoscute ca autentice, făcuse deja fapte minunate care prevesteau destinul Său aparte. 

În Evanghelia zilei precedente, Luca a descris cum Domnul a participat la o slujbă de Sabat în sinagogă, unde ca un oaspete de onoare și fiu al comunității, a fost invitat să citească din cartea lui Isaia și să facă o mică interpretare. A citit despre vremea venirii lui Mesia (capitolul 61 al cărții) și a interpretat cuvintele de acolo ca împlinindu-se în vremea Sa. Fără să spună concret că El este Mesia cel așteptat, a primit un fel de încuviințare a tălmăcirii Sale din partea celor care participau la slujbă și care, ca toți israeliții, așteptau cu ardoare vremea mântuirii. Însă atunci când Și-a nuanțat cuvintele, aceștia au putut înțelege că Iisus nu vorbea „la figurat”, ca despre o îndeplinire a prorociilor în viața particulară a fiecărui credincios, ci vorbea despre Sine, ca Împlinitor al profețiilor. 

Ca la țară, când cineva plecat după multă vreme se întoarce acasă, iar oamenii în vârstă își dau coate și își spun: „nu e ăsta băiatul lui cutare? Dar ce a mai crescut! Ce deștept e! Ia uite-l cum vorbește!”, așa făceau și concetățenii Domnului, desigur în aceste vorbe fiind, deopotrivă, admirația unora și invidia, ba chiar ironia și disprețul altora, care poate chicoteau în sensul de „lasă, că-L știm noi de pe când era mic. Nu e acesta fiul lui Iosif, dulgherul satului?”. O familiaritate care uneori bucură, dar deseori încurcă. O familiaritate care face ca un om ajuns la pragul maturității să nu fie luat în serios pentru ce face și ce spune, ci să fie văzut în continuare de la nivelul și de la statutul social al copilului de odinioară. Această apropiere împiedică de multe ori în pastorație, făcând pe ascultători să nu se mai raporteze așa cum trebuie la păstorul trimis să le slujească duhovnicește. 

Vădit, altfel primit decât în Capernaum, unde nici măcar nu putuse să mănânce intrând într-o casă, ci fiind asaltat de oameni a fost nevoit să stea cu ei și să le vorbească vreme îndelungată, Domnul Iisus, deși a simțit reacția diferită a auditorilor în Nazaret, nu S-a oprit în discursul său doar la tălmăcirea prorociei lui Isaia. O serie de exemple luate din istora veche a poporului Israel Îi servește ca bază pentru o nouă prorocie, anume mântuirea tuturor neamurilor. În vremea secetei și a foametei, Ilie a fost trimis de Dumnezeu să locuiască la o văduvă din Sarepta Sidonului, deci nu la o fiică a israeliților, iar nu mult după aceea, ucenicul său Elisei a vindecat de lepră pe Neeman, un general sirian, deși erau numeroși israeliți loviți de această boală. Ceea ce dorește să sublinieze Iisus e faptul că Dumnezeu, dacă nu e întâmpinat de propriul Său popor așa cum se cuvine, va merge la alții care vor primi vestea venirii Împărăției cerurilor. Expresia „niciun proroc nu este bine primit în patria sa” din păcate se confirmă în cazul Domnului, dar și cu alte ocazii, atât înainte, cât și după El. Astfel, nu rudenia de sânge cu un matematician de renume, cu un filozof, ori cu un poet ne-ar face automat geniali ca el. Nici rudenia de sânge cu un sfânt nu ne-ar face automat sfinți. Pentru a ne ridica la înălțimea umană a unei persoane de calitate nu este suficient să ne lăudăm cu strămoși comuni, ci să îi urmăm duhovnicește acelora, încercând să ne autoperfecționăm. 

Dar, din păcate pentru nazarineni, ei rămân în istorie ca fiind primii care au încercat să Îl omoare pe Domnul Iisus. Nu s-au limitat să Îl dea afară din sinagogă, ci L-au dus pe malul abrupt pe care era construit orașul și voiau să Îl arunce de acolo. Evanghelia are însă un final interesant. În ciuda dorinței ucigașe a locuitorilor, Iisus acționează misterios. Nu a făcut acolo nicio minune din cauza necredinței oamenilor, așa cum afirmă Sfântul Matei în versiunea sa la acest eveniment (Matei 13, 58). Dar trecerea Sa prin mijlocul acestei mulțimi înfierbântate de dorința uciderii este nu doar o întâmplare neobișnuită, ci o manifestare a puterii lui Dumnezeu de a nu Se lăsa atins de ura distrugătoare a oamenilor: „iar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de-acolo”.

Dumnezeu nu zăbovește acolo unde găsește adversitate, dispreț, lipsă de înțelegere. El nu Se impune cu forța. Iar pe lângă aceasta, pericopa de față ne face să înțelegem un pic mai bine de ce, în unele scrieri bisericești, se spune că Domnul Iisus „a pătimit de bunăvoie”. În rugăciunea de la icoana Mântuitorului rostim: „căci de voie ai binevoit a Te sui pe Cruce, ca să scapi din robie pe cei ce i-ai zidit...”, iar în Colindul de Florii cântăm: „și Te-ai dat spre pătimire pentru-a noastră mântuire”. Domnul nu S-a ferit nici de chinuri, nici de necazuri și nici de moarte. Dar la fel cum mai târziu a scăpat de adversarii Săi și în curtea templului fiindcă „încă nu venise ceasul lui” (Ioan 8, 20), Iisus pleacă din Nazaret și merge mai departe, căutând pe alții mai vrednici de Dumnezeu decât neamurile Sale. Dar, atunci când ceasul Său a venit, Dumnezeu L-a preaslăvit nu așezându-L direct pe Tronul slavei împărătești, ci trecându-L prin moartea pe Cruce, ca să ne mântuiască (Ioan 17, 1).