Dar ce rost are fraților, vorbind despre pocăința creștinilor, să nu vorbesc despre păcatul care grabnic împresoară, care este greu de purtat. Căci nu este deșert cuvântul apostolului, care strigă limpede că nimic altceva nu împovărează [sufletul] decât roadele păcatului, adică: adulterul, curvia, uciderile, furturile, mărturia mincinoasă, clevetirile, certurile, pizmuirile, mâniile și cele asemenea acestora. Și „cel ce seamănă în trup, din trup va și secera stricăciunea”.

Dar voi triumfa și asupra neputinței de a scăpa din păcat, ca în cazul lui Iona, care socotea că poate scăpa de Cel ce vede toate și cuprinde toate, neavând în minte rugăciunea celui ce zice: „De mă voi coborî în iad de față ești, de voi lua aripile mele de dimineață și mă voi așeza la marginile mării, încât să mă ascund de ochii Tăi, și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta”. Acestea le-a închipuit pe bună dreptate, ca unele ce aveau să se împlinească prin Cuvântul cel deoființă și de-un-tron, Cel ce șade de-a dreapta Tatălui. Căci binevoind, prin venirea în trup, să împlinească toată profeția legii, a împlinit și învierea preînchipuită mai înainte de Iona din chit. Intrând în corabie, profetul s-a culcat, dar păcatul, îngreunând corabia, o scufunda. Iar marea, ca să zic așa, găsindu-l pe robul păcătos și fugar, stârnește valuri și, luându-l, l-a închis în chit ca într-o închisoare, până ce a venit învierea cea de a treia zi a Stăpânului. Minune mare! Cum s-a dat la iveală în profet păcatul, cum s-a făcut liniște pe mare, și corăbierii au dobândit izbăvire.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 90)