Scriu istoria sufletului meu. Mult m-au costat pe mine însumi rătăcirile care mă atrăseseră vreme de şapte-opt ani. Omeneşte vorbind, nu aş fi putut ieşi cu propriile-mi puteri din prăpastia fără de fund a transcendentalismului viziunii orientale: Absolutul Suprapersonal. În tinereţea mea trupească şi mentală această filosofie îmi apărea ca plină de o măreţie ce depăşea psihismul emoţional al Creştinismului: "Iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele." Însuşi cuvântul "persoană" în acea vreme se identifica în conştiinţa mea cu conceptul individuumului. Nu este oare nebunie a atribui o astfel de dimensiune Fiinţei Absolute? - gândeam eu.

Când însă, după darul de Sus, mi-a fost dat să înţeleg locul ontologic al principiului Persoanei în Fiinţa Dumnezeiască, atunci în chip firesc totul s-a schimbat şi mi s-a arătat în perspectiva inversă: noi suntem făptură; ca persoane ne zidim potenţial, nu actual. Eu nu sunt Fiinţa cea Dintâi, ci chip făcut al Său. Prin poruncile evanghelice sunt chemat să actualizez, să înfăptuiesc în sine-mi asemănarea cu Dumnezeu a persoanei în mine; devin persoană-ipostas, biruind limitarea individuumului care nicidecum nu poate moşteni Dumnezeiescul chip al fiinţei. (...)

Dacă Dumnezeu nu ar fi fost Fiinţă Personală, atunci nici noi, chipul Său, nu am putea pătrunde în forma ipostatică a fiinţării; ba chiar şi însăşi personalitatea noastră nu ar fi fost mai mult decât un fenomen de suprafaţă. Dar în vârtutea faptului că persoana în noi se naşte într-o rugăciune mai presus de fire, faţă către Faţa Dumnezeului Celui Viu - ea nu este supusă stihiilor firii: ea transcende limitele Pământului şi se mişcă în sfera altor dimensiuni. Una şi unică, de nerepetat şi de necontopit ci nimic altceva, ea nu se supune socotelii aritmetice.

Fiinţa cea Dintâi, cea Absolută, este Ipostatică; şi omul, asemănarea Absolutului, este persoană-ipostas. Dumnezeu Duh este; şi omul-persoană duh este, iar acest duh nu este abstract, osebit, ci îşi stăpâneşte propria fire. În planul pământesc el se concretizează prin trupul cu care îşi petrece întâia experienţă a fiinţării. Dumnezeu-Cuvântul a luat asupră-Şi trupul omenesc (Io.1:14), astfel arătând că El nu este născocire a minţii noastre, nici vreo născătură de-a închipuirii noastre, stârnită de vreo frică mistcă în faţa vreunor puteri necunoscute, vrăjmaşe. Dumnezeu este Cea Dintâi Realitate esenţială; şi persoana omenească este aşijderea viaţă esenţială.

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005; p. 279-281)