„Și a zis Cain către Domnul: pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta” (Facerea 4, 13). Este, oare, cu putință a vorbi astfel înaintea feței lui Dumnezeu, Care este aspru, firește, întru dreptatea Sa, dar și pururea gata să miluiască pe cel care se pocăiește cu adevărat? Zavistia a întunecat gândurile sănătoase, nelegiuirea făcută cu deadinsul a împietrit inima, și Cain, iată, îi răspunde cu grosolănie lui Dumnezeu Însuși: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Facerea 4, 9).

Dumnezeu vrea să înmoaie inima lui de piatră cu ciocanul asprei Sale judecăți, dar el nu se lasă, ci, închizându-se în grosolănia sa, se aruncă în brațele sorții pe care și-a gătit-o singur prin pizmă și omor. E de mirare faptul că după aceasta a trăit la fel ca toată lumea: a avut femeie, și-a întemeiat o familie și păstra toate legăturile lumești; însă pecetea lepădării și deznădejdii stătea în continuare asupra lui. Trebuie să fie vorba de un fapt lăuntric, care se petrecea în conștiință, din conștientizarea poziției în care se afla față de Dumnezeu, sub influența faptelor, patimilor și obiceiurilor păcătoase care o apăsau. Mai ales acum ar trebui oamenii să ia aminte la aceasta! Dar să aibă, totodată, credința că nu este păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu, chiar dacă pentru înmuierea inimii este nevoie, firește, de timp și osteneală, între mântuire și pieire nu este loc, însă, de ales!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, pp. 20-21)