Pornirea mâniei în cazul neplăcerilor trebuie alungată cu rugăciunea şi cu meditaţia de fiecare dată până la pieirea ei completă. Şi rău nu va fi, dar altfel va fi.

Supărarea şi mânia pe care le manifestaţi atunci când cineva vă tulbură momentele de singurătate nu sunt bune la nimic... Ele sunt rodul îngâmfării: nu îndrăzni să mă deranjezi. Atunci şi vrăjmaşul se priponeşte lângă voi. Hotărâți-vă să nu vă dedaţi acestui simţământ. (...)

Izbucnirile vă copleşesc... Învăţaţi să nu le dați curs ci, îndată ce apar, înăbuşiţi-le. Că vă ieşiţi din fire nu ar fi nimic, însă aici este tot egoismul sau omul păcătos. Rugaţi-vă şi adunaţi-vă singuri gândurile care ar putea fi apa pusă pe acest foc. Pomenirea lui Dumnezeu și pomenirea morţii păstraţi-le. Aceste două gânduri sunt puterea a tot binele şi alungarea a tot răul...

Binevoiţi să vă limitaţi întotdeauna numai explicaţiile blânde şi supuse, iar cearta să o scoate-ți din vocabularul vostru. Pe lume nu există nimic din pricina căruia să vă puteţi certa serios, în afară de mântuirea sufletului.

Cu irascibilitatea cine să vă ajute să o scoateţi la capăt? Singuri trebuie să găsiţi mijlocul. Izbucnirea are loc atunci când cineva îşi permite să facă ceva împotriva voinţei voastre... a dorinţei... sau a poruncii voastre.

A nu rosti cuvinte mânioase este marea desăvârşire... La baza acesteia stă lipsa irascibilității inimii, căci ea, ca razele, se revarsă prin predarea sinelui în voia lui Dumnezeu, cu conştiinţa că Dumnezeu îngăduie neplăcerile pentru încercare şi să ne arate nouă cât de trainică este orientarea noastră lăuntrică bună... care ne şi obligă să ne purtăm în asemenea cazuri cu blândețe fiind încredinţaţi că Dumnezeu însuşi ne privește în  această clipă.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, p. 233-234)