Aproape de un bătrân trăia un frate care era puţin mai trândav în nevoinţă. Lângă acesta, când trăgea să moară, şedeau unii din fraţi şi văzând bătrânul că se duce din trup vesel şi cu bucurie, vrând să-i zidească pe fraţii care şedeau aproape, i-a zis: - Frate, noi toţi ştim că nu erai prea osârdnic la nevoinţă şi de unde aşa cu bucurie te duci?

Şi i-a răspuns fratele: - Crede, părinte, adevărul îl grăieşti, însă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat om, sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat cândva vreo prigonire cu cineva, în acel ceas m-am împăcat cu el. Deci vreau să zic lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis, nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi, ci, iertaţi şi vi se va ierta vouă!

Deci i-a zis bătrânul: - Pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit!          

(Cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni fără de nume, Ed. Doxologia, Iași, 2009, p. 192)