Atunci când nu sunt ascultate de cei din jur şi nu se ţine cont de părerea lor, când întâmpină o poziţie diferită de a lor, iar presiunea asupra lor creşte, se întâmplă tot mai des ca unele dintre femeile moderne să-şi piardă cumpătul, pacea interioară şi să ridice tonul, dând astfel naştere unor adevărate conflicte. Şi nu mă refer aici doar la situaţiile delicate din familie, ci şi la toate acele ocazii în care femeia ajunge să reacţioneze instinctiv, necontrolat, fiind cuprinsă de furie. Chiar dacă „explicabilă” din cauza presiunii şi a frustrărilor acumulate, această atitudine nu aduce nimic bun pentru nimeni.

Există femei aflate în diferite posturi de conducere care ridică tonul la subalternii lor, sunt tot timpul într-o tensiune care pune presiune şi pe ele, şi pe cei aflaţi în subordine, crezând că în felul acesta îşi consolidează autoritatea în faţa lor sau că pot rezolva diversele probleme care se ivesc la locul de muncă. Uneori această atitudine este ceva impulsiv, alteori însă ea este intenţionată, chiar dorită pentru plusul de autoritate pe care se crede că îl aduce. În primul caz, impulsivitatea are legătură cu temperamentul pe care îl are cineva, cu anumite predispoziţii înnăscute care, dacă nu sunt bine şi la timp controlate, pot duce la izbucniri cu urmări regretabile. În a doua situaţie, irascibilitatea are legătură cu stima de sine, cu părerea bună sau proastă despre sine şi cu încercarea de consolidare a acesteia în faţa propriei conştiinţe şi a celorlalţi. Uneori izbucnirile mânioase sunt o formă de apărare, ca răspuns la frustrare, la nereuşită, la agresiune, alteori însă sunt o formă de atac în încercarea de a impune autoritar o anumită idee, o anumită convingere. 

Un lucru este însă cert: creştina adevărată nu apelează la mânie, indiferent din ce motiv ar face-o; dimpotrivă, „arma” ei eficientă este „duhul blândeţii şi al răbdării”. Cultivarea unei vieţi creştine te va ajuta foarte mult să poţi să-ţi ţii mânia sub control. Vei cunoaşte astfel cât de vătămătoare este pentru tine şi pentru ceilalţi această stare de continuă iritare; vei învăţa treptat să te abţii să spui sau să faci lucruri la mânie pe care mai apoi le vei regreta; vei afla cum să eviţi situaţiile tensionate şi cum să fii înţelegătoare cu ceilalţi; te vei obişnui să nu te mai grăbeşti să-i judeci pe cei care îţi greşesc sau nu fac lucrurile cum ţi-ai dori tu; vei începe să te interesezi mai întâi de cauzele care i-au determinat să procedeze într-un anumit fel înainte de a te scandaliza şi a reacţiona agresiv; vei simţi că starea de rugăciune ajută foarte mult pentru păstrarea păcii interioare.

Când cel de lângă tine are o neputinţă, te îndemn să te apleci cu dragoste asupra problemei lui (chiar dacă îţi este subaltern) şi să-l ajuţi să depăşească acel moment critic. Nu uita că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, deci pentru El nu există ierarhii, suntem toţi copii iubiţi ai Părintelui ceresc. Cu ce drept să ne mâniem pe fratele nostru întru Hristos? Oare suntem noi cu adevărat mai presus decât el? Scara ierarhică, de multe ori arbitrară şi efemeră, e importantă oare şi în faţa lui Dumnezeu?

Femeia (și nici bărbatul) care se află într-un post de conducere nu are dreptul să se comporte agresiv cu subalternii ei, să ridice tonul şi să fie mânioasă, mai ales când aceştia, din cauza unor neputinţe sau a unor probleme personale, nu duc la îndeplinire anumite sarcini aşa cum şi-ar dori ea. Îi recomand, aşadar, unei astfel de femei să fie mai înţelegătoare şi mai empatică şi să încerce să se aplece spre nevoile fiecăruia dintre angajaţi. Şi astfel Duhul Sfânt nu o va părăsi niciodată, Se va pogorî în inima ei şi îi va da tăria să-i sprijine pe cei aflaţi în dificultate.

Cum spuneam şi mai sus, furia poate să apară şi ca o reacţie în faţa nedreptăţii suferite şi a altor forme de manifestare a răului pe pământ, însă, când simţim că suntem copleşiţi de această mare ispită şi că nu mai putem să o stăpânim, să strigăm repede la Dumnezeu şi să-L rugăm pe El să ne vindece sufletul. Nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de mânie, sufocaţi şi conduşi de ea: „Doamne, vindecă sufletul meu! Vino, Doamne, şi mă ajută să scap de furia care m-a cuprins! Pacea Ta dă-mi-o mie, Doamne!”

Îţi fac o mărturisire: când bunicii mei se aflau pe punctul de a avea o discuţie contradictorie, indiferent de motiv, unul dintre ei se oprea brusc, nu mai rostea nici măcar o vorbă nepotrivită. „Dacă vorbesc acum, o să-mi pară rău mai târziu”, gândea cel care alesese calea tăcerii şi a rugăciunii; şi în felul acesta pogora pacea între ei şi le dădea puterea şi înţelepciunea să rezolve prin dialog problema ivită. Aşadar, tot ceea ce trebuie să facă femeia care se lasă uşor condusă de mânie este să încerce să-şi convertească sentimentele negative. Cum? Prin harul lui Dumnezeu. Să strige la Tatăl ceresc în acele clipe şi, cu siguranţă, duhul rău al furiei va pleca de la ea şi va lăsa loc blândeţii şi iubirii de semeni. Să nu uităm că Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ cu un scop: să devenim lumini pentru cei din jur, să creştem duhovniceşte, să fim mai buni şi mai înţelepţi, iar dorinţa de creştere duhovnicească este germenele fericirii noastre. 

În final, am un cuvânt pentru femeile care au îmbrăţişat misiunea de dascăl. Ca păstor de suflete, am cunoscut şi profesoare care mi-au mărturisit că uneori ridică tonul la elevii lor din diferite motive, fie pentru că aceştia nu şi-au făcut (bine) tema, fie pentru că nu au fost atenţi la explicaţiile oferite etc. Îmi doresc foarte mult ca profesorul să conştientizeze că nu este un simplu „furnizor” de informaţii, ci are şi o datorie morală faţă de copilaşii din bănci: aceea de a-i forma ca oameni, de a le transmite valori umane, de a pune o cărămidă la formarea generaţiilor de mâine. Astfel, dascălul ar trebui să-şi privească elevii cu mai multă dragoste şi îngăduinţă, să încerce să identifice şi să înţeleagă motivele reale care i-au determinat, poate, să nu-şi facă tema ori să fie latenţi: poate că au fost bolnavi, poate că părinţii lor s-au certat cu o seară înainte ori poate că există în viaţa lor probleme care îi neliniştesc, poate că există activităţi extraşcolare care îi distrag de la învăţat. O discuţie deschisă cu ei – în pauză sau după ore – poate ajuta mult mai mult decât punerea la punct în faţa celorlalţi. Sunt, din păcate, atât de multe cazuri de copii cu situaţii familiale dificile în ţara noastră! De ce să rănim noi, adulţii, cu tonul nostru ridicat o inimă de copil şi aşa tristă şi îndurerată? Sigur că există şi elevi care nu prea se „îndeletnicesc” cu învăţătura, însă ei pot fi motivaţi altfel, nu cu ţipete şi cu ameninţări de tot felul, ci cu o vorbă bună, cu răbdare şi cu metode didactice atractive, adaptate felului tot mai diferit de a fi al copiilor de astăzi, ca să-i apropie câtuşi de puţin de tainele educaţiei. 

(Părintele Vasile Ioana, Cartea familiei, Editura Bookzone, București, 2021, pp. 176-179)

*Toate aceste sfaturi sunt valabile și în cazul bărbaților, chiar dacă fragmentul de față se adresează mai mult femeilor.

Îți mai recomandăm și: Principii după care să te ghidezi, ca bărbat, pentru a avea o familie fericită (I)

Principii după care să te ghidezi, ca bărbat, pentru a avea o familie fericită (II)​