„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Hristos citează aici un verset din cea de-a doua cuvân­tare a lui Moise către poporul Israel, în care explică sensul încercărilor din pustie. „Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” este un cuvânt al făgăduinței în contra oricărei așteptări omenești:

„[Dumnezeu] te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea și te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoșteai și pe care nu o cunoșteau nici părinții tăi, ca să-ți arate că nu numai cu pâine trăiește omul, ci că omul trăiește și cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Deuteronomul 8, 3).

În acea „foame” deci omul trebuia să înțeleagă ceea ce nu înțelesese Adam: că existența sa este una dăruită, una adresată, și prin urmare ea poate dăinui doar ca atare. Așadar nu: întâi pâinea, și apoi cuvântul!, cum putem auzi adeseori astăzi.

„Astfel ca fiii pe care i-ai iubit, Doamne, să învețe că nu felurite soiuri de roade îi hrănesc pe oameni, ci cuvântul Tău îi ține în viață pe aceia care cred în Tine” (Înțelepciunea lui Solomon 16, 26).

Omul „trăiește” ca om în adevăratul sens al cuvântului doar atâta timp cât „vorbește” cu Dumnezeu, aude cu­vântul Său în credință și îi răspunde în ascultare.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 82)