Bunul Dumnezeu ne-a dăruit trei feluri de cunoaştere: prin simţuri, pe care le-am îmbrăcat cu aparate, microscoape, telescoape, rachete; prin raţiune, pentru a analiza, crea, generaliza; şi ne-a dat o a treia cale de cunoaştere prin intuiţie spirituală care se numeşte credinţă.

Credinţa este suprema cunoaştere, este cel mai mare dar dumnezeiesc, prin care putem veni în contact direct cu Dumnezeu, pentru ca prin El să cunoaştem, apoi viaţa noastră, sensul şi obiectivul ei. La această cunoaştere nu putem ajunge nici prin raţiune şi nici prin simţuri, ci numai prin credinţă. Totuşi, toate trei ne sunt necesare. În cunoaşterea vieţii, în cunoaşterea personală, pentru a cunoaşte esenţa lucrurilor în ştiinţă, filosofie, în calitate de conducător, toate trei trebuiesc folosite ierarhizat. În primul rând credinţa care ne dă sensul adânc al întregului, apoi raţiunea pentru a diseca şi cunoaşte şi la urmă simţurile prin care experimentăm şi aplicăm. În viaţa noastră nu este posibilă adevărata ştiinţă, filosofie, cultură sau conducere fără aceste trei feluri de cunoaştere îmbinate între ele ca degetele de la o mână. Tragi un deget, tragi toată mâna.

Noi, oamenii, am abandonat însă credinţa şi am rămas la raţiune. Cu raţiunea vrem să cunoaştem totul. Nu se poate, nu este posibil. În acest fel ne rătăcim, şi fiecare în parte şi omenirea în totalitatea ei. Raţiunea este limitată. Nu putem ajunge a cunoaşte întregul fără credinţa în Dumnezeu. Şi dacă nu încadrezi raţiunea în Dumnezeu, o poţi folosi în rău; poate să-ţi devină piedică pentru tine ca persoană şi totodată mijloc primejdios de distrugere. Aşa am construit bombe şi energii care primejduiesc viaţa planetei. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, spune Iisus apostolului Toma care s-a îndoit la început de Învierea Sa.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 143-144)