Atunci când mama sau tatăl, iritaţi, îşi revarsă mânia asupra micului ştrengar, ei nu-i dau nici o învăţătură, ci doar „se manifestă”, vărsându-şi nervii asupra copilului.

Micuţul poate demonta un ceas cu cele mai bune intenţii, pe când din punctul de vedere al părinţilor aceasta este o tragedie, o pagubă materială. Reacţia lor poate fi dramatică şi crudă dacă în momentul respectiv nu se vor abţine şi nu vor privi întâmplarea prin ochii copilului – „mic cercetător”. Mai bine ar fi să-i ia calm ceasul (sau ce a mai rămas din el) şi să-i dea micuţului un alt obiect pentru a-l cerceta şi a-l demonta, luând parte la activitatea lui.

Problema este însă că lipsesc răbdarea şi stăpânirea de sine...

Roadele unor asemenea pedepse „reactive” devin viclenia, minciuna, prefăcătoria copilului. Cele mai grave urmări sunt însă ostilitatea şi agresivitatea. Acestea pot fi „vărsate” asupra jucăriilor, plantelor, animalelor, tovarăşilor de vârstă şi – mai devreme sau mai târziu – asupra părinţilor înşişi. (Tamara Florenskaia)

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 136)