Când a început să cultive legume, a închiriat un ogor foarte nefertil şi a muncit foarte mult până l-a făcut bun pentru semănat. A făcut din el cincisprezece po­goane de teren arabil. S-a ostenit mult ca să scoată cu sapa şi cu cazmaua papura, a cărei rădăcină este ca o buturugă. Dar de îndată ce a semănat nişte praz şi ţelină, a venit proprietarul să ia ogorul înapoi cerându-i să plece. Şi astfel, după ce a reuşit cu greu să vândă produsele, a fost nevoit să găsească un alt ogor. Iar după ce a strâns recolta de pe noul ogor, a luat cei mai buni pepeni şi i-a dus celui care îl alungase. Şi nu numai aceasta, dar i-a săpat şi ogorul pe ascuns. Un cunoscut de-al său, când a văzut aceasta, a început să strige:

— Bre, eu, dacă aş fi fost în locul tău, l-aş fi sugrumat.

— Să te bucuri când eşti nedreptăţit şi să plângi atunci când nedreptăţeşti pe alţii.

Atâta timp cât ne aflăm în această viaţă, spunea el, nu trebuie să existe om căruia să nu-i vorbim şi asupra căruia să ţinem răutate, deoarece atunci când vom pleca din această viaţă nu vom mai putea să îndrep­tăm aceasta. „Lasă lumea să vorbească, spunea el, iar tu să-ţi faci datoria ta cea către Dumnezeu. Căci atunci când vei cere ajutorul Lui, îl vei avea şi vei fi răsplătit şi pentru răbdarea ta".

Nu spunea niciodată „eu" şi nu vorbea despre experienţele sale personale decât atunci când îl întrebai.

(Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 78-79)