Celui milostiv, Domnul îi iartă îndată păcatele. Cel milostiv nu-şi aduce aminte de rău. Chiar dacă e ocărât sau i se ia ce-i al lui, el rămâne liniştit, căci cunoaşte milostivirea Domnului; şi de mila Domnului nimeni dintre oameni nu se poate lipsi, pentru că ea este sus, ea este la Dumnezeu.

Toţi oamenii feciorelnici şi smeriţi, ascultători şi înfrânaţi şi care se căiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la cer, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă, şi aud cântul heruvimilor şi uită de pământ. Dar noi, pe pământ, suntem răscoliţi ca praful pe care-l ridică vântul şi mintea noastră rămâne alipită de cele pământeşti.

Neputincios este duhul meu. Ca o candelă pâlpâietoare, el se stinge la cea mai mică suflare de vânt; dar duhul sfinţilor era în flăcări ca rugul ce ardea şi nu se mistuia, şi ei nu se temeau de nici o vijelie. Cine-mi va da o asemenea dogoare, ca să nu cunosc odihna nici ziua, nici noaptea de la dragostea lui Dumnezeu?

Arzătoare e iubirea lui Dumnezeu. Pentru ea, Sfinţii au îndurat toate întristările şi au dobândit puterea de a face minuni. Vindecau bolnavi, înviau morţii, mergeau pe ape, erau ridicaţi în văzduh la vremea rugăciunii; eu însă nu vreau să învăţ decât smerenia şi iubirea lui Hristos, ca să nu supăr pe nimeni, ci să mă rog pentru toţi oamenii ca pentru mine însumi.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 71)