Casa noastră are ferestre mari. Așa le-am dorit și eu și părintele, de când am gândit proiectul. Ferestre mari și generoase, cât să aibă loc soarele să vină pe la noi.

La ferestre iau naștere povești. Poveștile luminii, ale razelor jucăușe, ale viselor și gândurilor către Cer. Iau naștere poveștile cu copii.

Seara, când noaptea își deapănă singurătatea și liniștea, iar stelele clipocesc clare și luna adună veacurile în marea ei solitudine, se țese nesfârșita poveste a tăcerii și rugăciunii. 

Zilele astea au avut multă risipire și implicit tulburare adunată în ele. Am uitat să mă bucur și să prețuiesc esențialul. Am realizat asta când am intrat în cameră și la fereastră, pe pervaz, mă aștepta Gheorghe. Zâmbetul lui larg, chipul lui senin, alb diafan, mi-a amintit de ceea ce contează cu adevărat de fapt. Și ce poate conta într-o lume deșartă? Ceea ce strângem în suflet ca să ducem cu noi Acasă, înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ne amintește de El, ceea ce ne întreține vie Împărăția Cerurilor dinlăuntrul nostru. 

Iar el, o făptură parcă din altă lume, cu părul bălai de mătase, fără să spună nimic, fără să reproșeze, așa cum numai un copilaș nevinovat știe, mi-a amintit de acestea printr-un zâmbet larg cât un cer, așteptându-mă pe pervaz. 

Un coș din paie, cărți, câteva icoane și un prunc bălai, pe un pervaz. O avere neprețuită. Căci aici mă așteaptă mereu și îmi împrospătează cotloanele inimii. El, ei toți de fapt, mă învață despre frumusețe, mă ajută să decupez viața și să prioritizez. Nu trebuie să mai uit să mă bucur de ei, să savurez fiecare clipă a copilăriei și adolescenței lor! Să le sorb fiecare gest stângaci sau poveste-nonsens de la școală. Totul are valoare prin ei, totul are gust, frumusețe și bucurie.

Vreau să ascult zilnic, cu cea mai mare atenție, felul cum rostește el amimi (amin). Nu cumva să se stingă din inima mea tonul glasului de prunc nevinovat. 

Vreau să îl privesc pe Ioan cum se descurcă pe Insula misterioasă din fotoliul lui de la celălalt pervaz. Căci, după cum spuneam – fiecare pervaz are povestea lui. Un birou, un fotoliu, o fereastră pe care și-a desenat o țintă, mica lui bibliotecă din pervaz și două căpșuni „înfiate” de la Metro, ca să le grădinărească bio. Periodic ne servește din căpșunile lui crescute pe pervaz și stropite cu aghiasmă. Ca să le meargă bine.

Să ascult cum repetă Măriuca la pian și să trăiesc emoțiile pe care le țese ea colo, din clape. Ce lume se naște sub degețelele ei subțiri, ce zbor de inimă!

Să îmi arunc ochii pe o altă fereastră, ca să îl văd pe Alexandru trebăluind prin curte, ca un ajutor de nădejde pentru tata. Acuș e pregătit și el să-și ia zborul în marea călătorie a vieții, iar eu voi rămâne privindu-i pașii depărtându-se, cu o lacrimă în colțul ochiului.

De aceea, trebuie să-mi strâng în albumul dinlăuntru cât mai multe amintiri vii, pe care cândva, în liniștea nopții, să le prefac în rugăciune, precum se preface viermele de mătase în fluture zburând către cer.

Trebuie să îi înconjor cu dragoste, cu cuvinte dumnezeiești, strecurate discret în viața lor. Să îmi continui picturile rupestre (de când sunt mici le pictez pe pereți diverse pilde duhovnicești și le atașez pe ici pe colo câte un Cuvânt – Dragostea scoate afară frica, Caută pacea și o urmează pe ea, Rai de taină ești, Născătoare de Dumnezeu și multe altele. Cuvinte scurte, cuprinzând har. Ele se vor înscrie de la sine pe retina sufletului lor și în zidurile cetății interioare, pe care își vor clădi viața).

De aceea nu, nu vreau să uit să mă bucur de toate ale lor, chiar și când se ciondănesc. Așa fac frații, mama! îmi explică liniștiți. E semn că suntem foarte apropiați. Nu știu dacă e bine, dar așez înaintea Domnului și caut să culeg raza de frumos și veșnicie din fiecare clipă. 

Din acest motiv, de azi am hotărât să îmi stabilesc un decalog – Decalogul mamei.

Să-mi propun câteva repere zilnice (sau cel puțin periodice) care să mă ajute să nu uit esențialul, să nu uit să culeg frumusețea și bagajul pentru veșnicie, să nu uit să îi iubesc nespus de mult, să mulțumesc și să mă bucur! 

Fiecare familie are cronica ei de farmec, fiecare copil are acea bătaie de inimă de care să te îndrăgostești, acel gest anume, numai și numai al lui, care îți umezește ochii dacă înveți să îl iubești la nesfârșit cu recunoștință și bucurie.